Viitorul unui copil adult

Niciodata nu cred ca m-am gandit cu adevarat la viitorul meu - de angajat, de viitoare sotie a cuiva, de mama, de proprietar de ceva, de responsabil in general. E un anumit grad de responsabilitate pe care atunci cand il ai, realizezi, sau asa ar fi de preferat, ca te maturizezi, sau ca trebuie, ca lucrurile au trecut la un alt stadiu din care se schimba regulile. Fie ca e vorba de relatii sau de viata profesionala, cand e timpul sa te gandesti cu adevarat la toate astea? Nu gasesc inca limita dupa care sa stiu ca trebuie sa imi schimb reperele si sa privesc din alta perspectiva. Astazi, totusi, mi s-a confirmat inca o data, ca lucrurile sunt in plina schimbare, ca vin peste tine, iar tu trebuie sa le iei asa cum sunt, si nu cum ai vrea sa fie.

Am primit azi prima invitatie la nunta unei prietene. Este prima persoana din cele apropiate mie care face pasul asta, la care voi asista. Concretizarile unor fapte asemenea imi deschid ochii catre faptul ca totul se misca mult mai rapid decat inainte, ca se vor a fi ale MELE personal, si nu intermediate de cei care te intretin. Mi-am adus involuntar aminte de reclama la credite, sau ceva in gen, in care se vorbea despre "cele mai importante semnaturi din viata ta" - diploma de bac, de absolvire, certificatul de casatorie, actul de proprietate pe apartament, credit la banca, ipoteca, si de ce nu, consimtamantul de a a-ti oferi dupa moarte organele spre donare.

Atunci cand viitorul adultilor incepe sa se desfasoare in cercul tau, tinzi sa iti asumi oarecum situatiile altora, in sensul ca te gandesti cum o sa fie cand o sa fii tu cel care face invitatia, de exemplu. A fost prima data cand m-au izbit din plin posibilitatile viitorului, cu toate implicatiile lor. Lumea mea se schimba, sau poate eu cresc in lume. Adultul se dezvolta in mine, dar copilul e confuz, si nu stie daca sa ii fie teama sau sa isi ia viata in dinti si sa riste. Ii e frica de o copilarie pierduta, lipsita de naivitate si usurinta zilelor. Ii e frica sa se trezeasca om mare... Ii e frica de esec, ii e frica de a fi singur cu grijile lui, ii e frica de zile nesfarsite cu aceeasi picatura de fericire si ii e frica de rutina fericirii stabile (sau a stabilitatii fericite).

Copilul se ascunde sub pat, speriat. Are nevoie de o mana calda, care sa ii spuna ca viitorul inseamna si posibilitati, nu pierderi. "Ajuta-ma", spune copilul, intinzand degetele micute catre un punct din intuneric.