Tipare

Realizez in fiecare zi acelasi lucru, si anume ca viata mea (poate si a altora), in contextual “vietii” in general, se desfasoara dupa anumite tipare. Ele sunt mereu aceleasi in sine, desi de cele mai multe ori cu diferite nuante. Din cand in cand apare cate unul nou, care este rapid asimilat in sistemul autogenerator. Isi gaseste locul, isi face conexiunile cu restul, si contribuie la bunul mers al motorasului, la randul lui lustruit grijuliu de pitici. Acesti pitici, de diferite infatisari si dimensiuni, fac viata ce e, si anume o foarte mare aglomeratie si agitatie de reactii. Puse cap la cap, acestea formeaza sfere de situatii, reprezentand etape de dezvoltare si diversificare, etape care, INTAMPLATOR, seamana foarte mult cu niste sabloane. E « normal » sa te simti obosit in prima zi a anului nou, e « firesc » sa te superi atunci cand esti desconsiderat, este absolut « de bun simt » sa iti ajuti semenii si este indubitabil « logic » sa te desparti de partener atunci cand te inseala.

Te-ai gandi ca, din moment ce esti constient de tiparele astea, ai putea sa reactionezi mai bine, dar nu, e mereu acelasi lucru, interminabil, dar de fiecare data fascinant. Eu una m-am imprietenit cu piticii mei, m-am obisnuit cu gandul ca astazi dorm si ma lasa in pace si ca maine o sa ma cert cu ei de moarte si o sa le jur razboi. E « normal » sa fie asa. Cand apar altii, ii aduc si pe ei in sistem, si incerc sa le gasesc o casuta ( a se citi « cusca ») unde sa le fie bine si lor, si mie.

Aceleasi sentimente ma incearca de fiecare data cand plec de acasa, cand ma despart din nou de prietenii mei pentru o perioada nedeterminata, cand se termina anul, cand se apropie craciunul, cand cade prima zapada, cand nu primesc nimic dintr-o discutie, cand sunt la a treia cafea intr-o maghernita, duminica dupa-amiaza, cand nu am cu cine sa merg la teatru si mai ales cand stiu ca nu fac nimic din tot ce as putea. “Prostii...”, spune un pitic.