Dulce complicatie

Am riscat, am mintit si nu m-am inselat. Am decis sa demonstrez ca sunt in stare de ceva "mare" pentru cineva. De cand tot imi repet asta in cap, ca sunt in stare sa o fac, si de cate ori am fost prea lasa sa imi iau propriile vorbe in serios... Am facut asta, pentru prima oara, si nu mi-a parut rau. Am realizat ca nu e suficient sa rostesti cuvinte, pentru ca dupa o vreme, se sterg, daca nu sunt adaugate fapte.

De data asta am ales sa ma complic si sa fiu asa cum credeam ca sunt doar oamenii din filmele siropoase de duminica. Am fost eu personajul care intr-o secunda, isi arunca rationalitatea la cos si ia drumul dulcilor riscuri. S-a dovedit a fi o investitie buna sa fii "maret", sa faci un sacrificiu, pentru ca apoi nu mai conteaza nimic altceva decat sa te simti bine cu tine insuti. A meritat sa fiu un personaj ieftin - duminica nu a mai parut la fel de seaca, iar drumul inapoi nu m-a mai facut sa vomit de tristete. Doar eu am stiut adevarul, doar eu am stiut ce fac, unde fac si pentru ce fac. Si a fost bine.

Am plecat cu un nod in gat si m-am intors cu un zambet. Zambetul asta nu mi-l va lua nimeni niciodata, pentru ca linia lui se prelungeste pana in adancul sufletului meu, acolo unde totul fierbe, se desfasoara si se imprastie. Toata fericirea mea se cladeste pe doze inegale de tristete. Cu toate astea, vreau sa incep sa fiu acel om a carui fericire am condamnat-o atata vreme....

Jardin de papillons, ne perdre pas ma vie...

Cand lumea nu e de ajuns

Ce raspunzi atunci cand ti se rosteste "pentru totdeauna"? Cum reactionezi cand ti se ofera planuri de poveste, ani de fericire si promisiuni sincere? Te aventurezi sa spui "si eu vreau", lasandu-te purtat de scenarii perfecte sau preferi sa iti inghiti cuvintele, de frica sa nu patezi totul?...

Totdeauna e atat de mult incat nici nu pot incepe sa imi imaginez ce inseamna. Am preferat sa ma ascund in spatele unei priviri intunecate, a unui zambet si a unei imbratisari. Mi-e frica sa cred in povestile vietii mele, pentru ca stiu ca sunt atat de multe sanse sa ajung intr-o buna zi cu ele adunate intr-un colt din care nu o sa mai vad nici lumina, nici oameni, nici cuvinte... o sa raman eu cu povestile mele sparte, pe care nimeni nu o sa le mai poata repara vreodata.

Aseara am stricat basmul cuiva, printr-un lucru care pentru mine nu inseamna nimic, dar pentru celalalt a insemnat sfarsitul zilelor de glorie a unei idei constant alimentate de vise si sentimente mari. Ma simt o ticaloasa ca am facut asta, ca mi-am permis sa fac asta, dar pe de alta parte ma simt sincera ca nu mi-am asumat un loc nejustificat. Pedestalul meu se clatina, si cu el alte mici povesti, care se pierd, una cate una...

Vreau ca povestile sa fie realitate, si nu realitatea sa fie o poveste... Vreau sa visez, dar sa fiu in stare sa ma opresc pe marginea prapastiei. Vreau sa imi pot da o palma cand nu mai simt pamantul sub picioare si sa revin la ceea ce ma limiteaza - lumea si viata mea reala. Port dupa mine sacul cu perfectiuni in fiecare zi, si in fiecare zi il fac mai greu, pentru ca apoi sa mai scot din el, sa mai adun si sa mai scad. Pana cand? Pana cand o sa se goleasca de tot sau pana cand nu o sa il mai pot duce?

Acum il simt atat de greu incat ma doare.... Nu am mai scos nimic din el, ci am adunat cu fiecare picatura de fericire inca un vis. Cu totii ne purtam crucea. Zilele astea, trag dupa mine ceva in plus - prea multe vise.

Timpul nu e prietenul tau

"Ce-ar fi daca, intr-o buna zi sau noapte, s-ar strecura un demon in singuratatea ta cea mai mare si ti-ar spune: "Viata asta, asa cum ai trait-o si cum o traiesti si astazi, va trebui s-o mai traiesti o data si inca de nenumarate ori; si nu va fi nimic nou in ea, ci fiecare suferinta si fiecare placere, fiecare gand si suspin si tot ceea ce este nespus de mic si de mare in viata ta, trebuie sa ti se reintoarca, totul in aceeasi insiruire - si acest paianjen si aceasta lumina a lunii printre copaci, de asemenea aceasta clipa si eu insumi. Vesnica clepsidra a existentei se rastoarna iar si iar, mereu - si tu cu ea, praf al prafului!" Nu te-ai arunca la pamant si ai scrasni din dinti, blestemandu-l pe demonul care ar vorbi asa? Sau ai trait o data o clipa nemaiintalnita si i-ai raspunde:"esti un Dumnezeu si niciodata n-am auzit ceva mai dumnezeiesc!" Daca te-ar coplesi acest gand, asa cum esti, te-ar preschimba si poate te-ar zdrobi; intrebarea in toate si in orice "mai vrei lucrul acesta inca o data si inca de nenumarate ori?" ar apasa ca cea mai mare greutate asupra faptelor tale! Sau cat ar trebui sa te iubesti pe tine insuti si viata pentru a nu mai cere nimic decat aceasta ultima si eterna confirmare si pecetluire?"
(Friedrich Nietzsche)

Acel demon ar trebuie sa existe in fiecare dintre noi...

Ea

Azi am stat de povesti cu genul de tipa pe care in mod normal as ocoli-o, in sensul ca as incerca sa evit discutii prelungite sau schimb de idei profunde cu ea. De fapt, asta am si facut pana acum, m-am plasat cat mai departe de socializarea superficiala cu aceasta persoana. Mi se parea ca nu mi-ar aduce nimic nou, decat ca mi-ar demonstra inca o data de ce majoritatea prietenilor mei sunt "ei", si nu "ele". M-am hotarat totusi sa imi petrec seara cu ea, iesind pe usa cu gandul si anticiparea clara a amabilitatilor dese si roz. Spre surprinderea mea, am gandit prost.

Nu pot spune ca m-am luminat dupa o asemenea intalnire, dar m-a facut sa las garda mai jos in ceea ce o priveste. Dupa cateva pahare si multe povesti de prin strainataturi, am fost placut surprinsa de multe asemanari intre noi. Si ea uraste locuri ca ALEA, si ea are un trecut mai mult sau mai putin ortodox, si ei ii place sa petreaca ore prin magazine fara sa cumpere nimic, si ea e urata de prietenele prietenilor ei, si ea isi doreste un om cum imi doresc si eu. Discutiile au curs destul de lejer, pentru ca m-am simtit confortabil sa imi exprim nonsalanta fata de o persoana, si mai important, o "ea", care a facut acelasi lucru.

Agresivitatea fata de fete s-a dovedit a fi inutila astazi, asa ca am lasat-o agatata de alte persoane. Aceasta "ea" mi-a placut pentru ca se regaseste, la fel ca si mine, intr-un echilibru nesanatos. In orice caz, ma bucur ca am mai gasit pe cineva care nu ridica o spranceana cand ii povestesc despre anumite lucruri si nu zambeste vizibil incomodata atunci cand o intreb de altele. Nu vreau totusi sa exagerez cu bucuria regasirii, o voi lasa pe mai tarziu, cand se va dovedi sau nu, ca regasirea merge ceva mai departe decat fineturi contextuale si destainuiri atipice.

Cand e de ajuns?

M-am saturat sa primesc merite pe bucati, m-am saturat sa mi se laude aia sau aia sau aia. De ce nu mi se poate lauda TOT, unele tot-uri? Vreau merite, vreau sa fiu si printre aia care isi constuiesc un soi de scara pe care urca si coboara cand vor, dar imaginea le ramane nepatata. Degeaba ma simt eu buna la ceva, daca nu mi se recunoaste asta. Simt nevoia de afirmare, de cuvinte, de lauda, de recunostinta. Am un orgoliu care nu ma lasa sa fac asta.

Niciodata nu am fost genul de om care se bucura de propria persoana in liniste, contemplandu-si undeva intr-un colt superioritatea. Daca fac asta, o fac doar pentru a izbucni si a o etala. Sunt mandra, si vreau sa se vada asta. Sunt orgolioasa, si vreau sa mi se aduca laude, pentru ca le merit. Ma infurie cand altii obtin ceva pe niste lucruri absolut intamplatoare, sau complet irelevante. Motivarea personala nu e suficienta, vreau mai mult si vreau sa o pot obtine. Momentan motivarea de orice fel s-a cam dus dracului. Atunci ce imi ramane? Sa fiu buna pentru mine si pentru cei care oricum ma vad buna?

Niciodata. Coltul ala e doar temporar.

Astenie

Ma gasesc coplesita de un sentiment. Acel sentiment este cel mai frumos si in acelasi timp cel mai periculos din cate exista. Embronul acestui sentiment a aparut acum mai multa vreme, iar treptat.... a crescut, s-a facut din ce in ce mai mare si mai puternic. Astazi, ma domina si ma leaga. Un sentiment ca acesta nu trebuie indepartat, ci trebuie adunat din toate colturile lui, si strans intr-o picatura de fericire. Numai asa se poate pastra intr-o forma colorata si lipsita de orice rau.

Sentimentul asta ma asteapta sa deschid ochii, ma priveste cum imi beau tacuta cafeaua si merge in dreapta mea atunci cand traversez orasul cu privirea in jos. E acolo tot timpul, ca un nod. De fapt, eu sunt un nod, asa am ajuns pentru ca asa a vrut. Zambesc cand in mintea mea apar raze, imagini si muzici, toate rasfirate printre sentimente mai mici, dar la fel de intense.

Imi da aripi, ma ridica pana undeva deasupra norilor, ma lasa sa ma bucur de soare si de lumina clara a albului. Apoi, imi taie aripa dreapta. Se amuza privindu-ma in declin si tacut intinde mana. Aripa apare din nou, ducandu-ma sus de tot. Acolo, totul pare simplu si nesfarsit.

As renunta la toate cuvintele din capul meu pentru a ma lasa la mila sentimentului. Picatura de fericire rade ca un copil, pentru ca stie de ce.

Ma adun, apoi ma imprastii iar si iar, pana ce ma voi fi transformat intr-un norisor. Infinitul e al meu.