Alegeri sau argumente?

Cand alegi sa fii intr-un fel si nu altfel, sa faci sau sa nu faci ceva, cand pui mereu in balanta lucrurile ajungi mereu, undeva pe drum, sa regreti sau sa te indoiesti. Va exista mereu ceva in tine care o sa faca sa te intorci si sa reevaluezi ceea ce s-a intamplat deja. Uneori iti confirmi singur si mergi mai departe, dar de cele mai multe ori, te invadeaza nesiguranta alegerii tale. Daca as fi facut altfel, si nu asa?

Timpul te resemneaza, oamenii si vorbele bune te fac sa cresti in proprii-ti ochi. Totusi, este asta realitatea sau negarea ratiunii tale? De multe ori alegem sa nu fim rationali, ci sa ne aruncam in cel mai mare abis al nesigurantei, fara nici cea mai mica remuscare. Chiar daca in momentul caderii, o secunda ti-ai dori sa te intorci pe marginea de pe care te-ai aruncat, momentul impactului ramane nesigur. Poti sa iti blestemi zilele sau sa le binecuvantezi cu aceeasi seninatate.

Am ales sa vin, am ales linistea zilelor calde petrecute intr-o mare de fericire. Am ales sa nu uit de mine o noapte prin vicii si muzica coplesitoare si sa imi petrec calmul zambind. O noapte de uitare ieftina nu face cat luni intregi de fericire, nu-i asa? Trist e ca nu incetez sa ma indoiesc de mine. In fiecare zi aleg sa nu ma arunc, si in fiecare zi imi pare rau. Mi-e frica sa imi las corpul sa cada unde vrea, mi-e frica sa ofer incredere pentru ca stiu ca o sa o tradez. Mi-e rau de atata fericire.

Cu toate astea, aleg sa fiu buna, aleg din nou si din nou sa fiu a unuia, si nu a nimanui, aleg sa dau si nu doar sa primesc, aleg sa vad culori in locul nuantelor. O viata intreaga de alegeri usoare se schimba intr-o perioada nelimitata de fericire fragila. Daca gresesc, eu o sa blestem demonul. Iar daca nu... Marginea prapastiei o sa se transforme in capatul lumii mele.

Our choices are half chance. So are everybody else's.

Realitatea e in mintile noastre (?)

Radem, iubim, suferim, gandim, credem. Suntem atat de plini de emotii, reactii si procese incat le luam de bune pe fiecare dintre ele, in fiecare zi si in fiecare viata. Cand eram copil, adoram povestile. Astazi nimic nu s-a schimbat. Le iubesc la fel de mult si visez prin ele la fel de intens ca atunci cand aveam atat de putine griji. Le ascult la nesfarsit si imi imaginez de fiecare data aceleasi taramuri, aceleasi castele, aceleasi razboaie si aceleasi personaje mirifice care traiesc atat de profund experiente inaltatoare. Am invatat sa iubesc prin ele, am invatat sa gandesc, sa deosebesc intre bine si rau si mai ales, am invatat ce si cum sunt oamenii.

Pe masura ce au trecut anii, am invatat sa iubesc, sa urasc, sa mint si sa ajut. Toate astea sunt, cum aveam sa aflu mai tarziu, cauzate de creier. Pragmatic vorbind, este centrul existentei noastre, cel care ne face oameni si care contine toate "firele" umanitatii noastre. Avem parti rezervate pentru teama de consecinte, pentru suferinta, pentru afectiune si pentru credinta. Avem parti pentru limbaj, memorie, imaginatie, recunoastere a persoanelor. Cam orice se intampla in interiorul nostru isi gaseste explicatie in cutia de pe umerii nostrii.

Dragostea, spre exemplu, este o reactie chimica, explicabila la fel de specific ca si toate emotiile care ne surprind zilnic. Credinta in Dumnezeu este, pe langa o naivitate umana, generata de creier. Impulsurile se transmit, neuronii reactioneaza si se produce o emotie, un gand, o realitate. Stiinta ne dezumanizeaza, spunem noi.... Dar oare asa sa fie sau noi suntem cei care preferam negarea? S-a descoperit (spune-se) ca Moise, Ilie si Isaia au suferit de epilepsie temporala, care le controla determinarea si directia. Daca luau Diazepam, nu mai existau cele zece porunci, nu mai existau credinte si eram "pierduti". Medicina a aratat de asemenea ca anumite afectiuni ale creierului determina revelatii, halucinatii divine, prezenta unor forte superioare si conversatii libere cu Dumnezeu. Un loc in CREIER este capabil de asta. Si atunci....

Dumnezeu a creat creierul sau creierul l-a creat pe Dumnezeu?...

Sanatate si virtute

Asa e cand bei... Te apuca frenezia primului pahar, razi, te distrezi, ajungi la discutiile despre religie sau mai rau, despre tine si problemele tale si se termina. De fapt, doar se intrerupe. De ce oamenii mereu ajung sa vorbeasca despre lucruri pe care in alt mod nu le-ar aborda decat atunci cand sunt beti sau hai sa zicem alcoolizati intr-o oarecare masura? La un moment dat - nu imi aduc aminte care - s-a ajuns la adunarea de algoritmi complecsi pentru solutionarea problemelor mele. Nu m-a deranjat, doar ca mi-a dat o viziune un pic prea clara pentru starea respectiva.

Totul se schimba, totul se nuanteaza, totul se prelinge... Directia se schimba, eu ma schimb, oamenii de langa mine se schimba... Case, anotimpuri, sentimente, prietenii, politicieni.... Daca as avea o bagheta, as opri timpul, si m-as uita la ce am. Vreau sa constat, sa ma adun si sa pornesc mai departe. Sa zic si eu "si a fost bine", dupa care sa vina duminica. Ziua de odihna, de contemplare, de claritate neta care mereu te arunca mai adanc de fiecare data in groapa cu gunoaiele adevarului.

Sa traim, sa ne veselim, timpul trece si noi murim.... Noroc!