Cand unu nu e doi si nici mai multi

Pana acum doua zile eram entuziasmata, sau mai degraba linistita de faptul ca aveam sa am companie pe drumul catre capatul tarii - Cluj. Chiar imi stabilisem asa o stare de spirit echilibrata, care tindea sa se incline spre si mai bine. Cand imi aduceam aminte ca am de facut drumul ala, imi aduceam aminte rapid ca nu o sa fiu doar eu si cu valiza mea. Cele cateva zile bune s-au scurs in cea de azi, cand "a intervenit ceva" si s-au dat peste cap toate. De fapt, doar de starea mea de spirit ma interesa, pentru ca ea era cea mai importanta pe drum, nu lungimea, nu caldura, nu oamenii, ci eu si/in starea mea. Acum, starea aia s-a transformat in tristete.

M-am intristat ca de fiecare data, in 2 perechi de anotimpuri, am tot fost eu si valiza mea. Exteriorul era un lux ce nu mi l-am permis, sociabilitatea era un lucru plictisitor si fara finalitate relevanta, asa ca m-am obisnuit sa stau in mine toate alea 5 ore, sa ma asez crucis si sa incerc sa ma prefac ca sunt intr-o poveste sau intr-un film mut. Totusi, acuma mi s-a pus in fata simplu fapt ca nu o sa fiu singura, si la fel de simplu mi s-a si luat, lasandu-ma in circumstantele obisnuite si triste. Foarte bine, 5 ore sunt suficiente sa ai tot atatea revelatii, sa iti dai seama cum circula praful din compartiment si sa te bucuri cand trece cate un minut. Prostii, evident, nu te poti bucura de o monotonie de care deja ti-e lahamite. Eu una nu pot.

Lasand dramatismele la o parte, e trist de fapt sa fii singur, chiar daca te duci la plimbare sau cu trenul. Singuratatea asta o poti manipula intr-o oarecare masura, in sensul ca o poti aduce la un nivel la care sa nu iti dea lacrimile, sau nu mereu. Personal, nu am reusit sa o tin legata, ci ma intoarce pe fata si pe dos, ma imprastie si ma irita, ma debusoleaza si ma dezamageste. Trenul e complicele ei, distanta si caldura, si toate rahaturile care ma fac pe mine sa ma simt si mai singura. Sa fiti sanatosi cu totii, "karma, neh?"