Plimbare pe o linie franta

Ziua de azi as putea sa o caracteristic printr-un singur cuvant: "nemultumire". Am fost nemultumita de cand am deschis ochii. Incepand cu ora la care i-am deschis, trecand la lipsa de cofeina, la oameni fara respect pe strada, la femei imbracate mai bine decat voi fi eu vreodata, la carti prea scumpe, ploaie, prezenta inutila la seminar, haine urate, picioare prea slabe, pana la viata prea mediocra. M-am plans de mine mie insami, m-am lamentat si am batut din picioare si am ramas acum in acelasi loc, cu aceleasi nemultumiri, cu speranta ca poate maine o sa imi treaca, ca sunt doar pitici de joi.

Lucrurile merg atat de repede in jurul meu incat nu apuc sa le urmaresc. E ca si cum ma uit la un film pe fast forward. Prin actiunea, si evenimentele, dar nu percep reactiile, vorbele, nuantele, subtilitatile. M-am saturat sa ma simt complexata, m-am saturat sa stau acasa si sa ma uit la altii, m-am saturat sa mint cand zic ca totul e bine si m-am saturat sa fac lucruri care nu sunt ale mele.

Cu toate astea incepe o noua perioada, un alt salt catre ce cred eu ca inseamna maturitate. Cel putin asa o simt, altfel nu stiu cum as putea sa numesc procesul. Familia mea sta sa se mareasca, nu numai atat, dar se indreapta spre genul de viata pe care in vremurile adolescentei mi-o imaginam ca fiind prea boema si prea departe de gandurile mele rebele si melodiile mele cu Metallica. Concluzia e ca ma simt coplesita de toate cate se intampla fara ca eu sa le dau voie. E o prostie, pana la urma, stiu asta si ma plang in continuare. Si asa sunt tot eu cea careia ma plang.

Pe langa toate prostiile astea, picatura de fericire se transforma intr-o picatura de nefericire. Daca acum ceva vreme eram dispusa sa o fortez sa ma lase, acum am ramas doar cu promisiuni de mai bine si cu o licarire vaga a stralucirii si farmecului ei de mai demult. Nu reuseste sa fie calda cand trebuie, si rece cand vreau. Face ce vrea ea, e egoista si orgolioasa, ma face sa cred ca poate sunt si alte picaturi mai mari, mai frumoase si mai durabile. Nu ma mai atrage ca inainte, nu ma mai incalzeste ca altadata si mai ales, nu ma mai face sa zambesc si sa vreau sa o vad... Poate sunt eu de vina, poate vreau prea mult si prea imposibil. Nu vreau sa ma plafonez, si nu vreau nici pe ea sa o las sa ma copleseasca in inundatii reci si interminabile. Picatura de nefericire e inca aici, inca ma vrea, zice. Sa o sa vreau si eu in continuare?

Schimbarile, bata-le vina

Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine toamna asta are o semnificatie speciala. Asta e toamna in care lucrurile se schimba cu adevarat, si nu doar in mintea mea, si cand altele dezvolta un fel de trecere printr-o alta usa, desi pe acelasi drum. Luandu-ma din nou de mana cu un pic de alcohol, totul se rasfrange in ganduri incontrolabile si mutari "de proportii", care nu aduc cu sine decat un amalgam de trairi confuze si multe. Toamna asta incep sa simt frigul cu tot corpul, simt fiecare picatura de ploaie pentru ca le consider pe toate ca fiind parte din scenariul schimbarii mele. Mintea imi umbla aiurea zi de zi, in fiecare minut, pe masura ce in fata mi se deruleaza liste, motive, auto incurajari, poze din viitor.

Picatura de fericire m-a facut sa tac, sa imi inghit cuvintele, "sa le inec in mare", sa le las undeva unde abia toamna aveam sa le mai gasesc. Aceeasi picatura de fericire, odata atat de simpla si de importanta, a devenit in ultima vreme un soi de ploaie rece, alternand cu ploaie calda, apoi din nou rece si tot asa. S-a transformat intr-un imprevizibil pe care am renuntat sa il rationalizez. Si-a pierdut din tarie si din stralucire, dar continua sa fie acolo. Poate va deveni altceva, poate e un alt inceput si pentru ea, poate e un alt inceput si pentru mine, nu stiu, tot ce stiu e ca nu ma mai face sa simt aceeasi admiratie si aceeasi dependenta ca altadata. Ma face sa ma indoiesc de ea, ma face sa imi fie frica de mine insami, sa ma blamez si sa zambesc fortat. Ma face sa spun cuvinte doar din obisnuinta si ma face sa nu mai vreau sa mi-o imaginez. Dar, asa cum s-a mai intamplat, ceva va aparea si va face lucrurile sa mearga inainte, cu sau fara inertie, si sa se indrepte spre acelasi scenariu neclar si sec.

Pe langa toata aceasta intamplare, apare aceeasi senzatie de frig din tot restul anului. Senzatia ca vine iarna, ca trebuie sa ma chircesc, ca tot ce fac trebuie sa fac cu scopul de a ajunge mai repede catre o sursa de caldura. Nu mai exista placerea plimbarii, nu mai exista placerea unei "guri de aer", pentru ca e prea patrunzatoare, nu mai e lejeritatea de a trece prin aer fara sentimentul ca cineva te impinge sa fugi catre cel mai apropiat calorifer. Partea buna e ca experienta m-a invatat ca se traieste si cu asemenea senzatii, chiar daca par interminabile. Deci se poate...

Un alt aspect de toamna este ca trebuie sa schimb cuibul. Mutarea aduce cu sine un adanc sentiment de melancolie si de neajutorare. E momentul de a merge mai departe, stiu, dar nu ma pot abtine sa nu privesc toate detaliile din jurul meu si sa incerc sa le absorb cu mintea, sa le ingrop undeva unde sa le pot elibera atunci cand imi va fi frig. Iara inceputuri, iara schimbari, ce naiba e cu toate ca se intampla exact atunci cand fie nu esti pregatit pentru ele, fie se intampla in asa fel incat te lasa intr-o stare de agonie continua? Nicicum nu e bine, mereu uiti ceva, mereu regreti ceva, mereu te uiti inapoi. Dar... trebuie sa fim puternici, nu-i asa, si sa nu ne lasam coplesiti de aceste nimicuri. "Totul va fi bine". Evident, de ce ar fi altfel? Timpul trece, lucrurile se schimba. Noi... mai mult sau mai putin odata cu ele. Nu stiu altii cum sunt, dar eu...