Azi e din nou duminica, din nou soare si mai ales, din nou DUMINICA. DUMINICA se defineste nu numai ca zi a saptamanii, ci si ca stare de spirit, ceea ce e cel mai important. Zilele trecute eram pierduta, apoi usor usor m-am resemnat cu toate schimbarile. Cand mi-era mai bine, a aparut elementul care lipsea, dar pe care nu il pot avea.
Faptul ca nu il pot avea e cel mai dureros. Am crezut si m-am asteptat sa imi treaca dorul de element, sa imi dau seama ca a fost doar o senzatie draguta, un energizant pentru viata ce are sa urmeze. Dar nu anticipasem ca o sa ma simt in continuare pierduta, de data asta din cauza lui. O experienta de o zi s-a transformat intr-un sentiment care pare sa nu se mai termine. Nu a trecut, nu m-am putut resemna cu absenta lui si acum e ca si cum sunt in mijlocul unui pod, fara sa stiu incotro sa o apuc. In general, nu cred in sentimentele rapid profunde, nu cred ca au durabilitate. De data asta mi-a fost dat sa inteleg ca poate m-am inselat. Sau poate e doar lipsa de posibilitate de a ma manifesta, de a-l exterioriza si de a-l asimila asa cum este si nu cum as vrea sa fie.
Posibilitatile sunt infinite, dar putin probabile... As vrea elementul ala inapoi, sub forma de farame, daca nu se poate altfel, numai sa nu il pierd...
duminică, 4 octombrie 2009
joi, 22 ianuarie 2009
Take Ionescu nr. 36
Afara e atat de umed si de trist incat mi-am luat timpul de mana si am pornit cu el la plimbare. Am mers pe strazi pe care nu am mai fost pana acum, am decis sa merg inainte, apoi la dreapta, apoi la stanga, apoi sa aleg, pana cand nu o sa ma mai intereseze unde sunt, pentru ca o sa fiu departe. Asta cautam, sa fiu departe de strada mea, de blocul meu, de luminile alea, de nisipul ala nenorocit de la coltul strazii. Nu stiam ca strazile sunt atat de frumoase. Si nu stiam ca locuintele oamenilor, casele lor pot avea atatea intelesuri si pot sa imi dea o stare atat de buna. De fapt, intotdeauna mi-a placut sa vad case, sa imi imaginez cine sta acolo, ce e in spate, unde sta cainele, de unde se aprinde lumina in curte. M-a fascinat personalitatea fiecarei case, cum functioneaza ea, daca e trista sau ingrijita, daca e veche sau abia construita, daca leaganul din spate mai e folosit de cineva...
Acelasi lucru l-am facut si in seara asta. M-am pierdut printre atatea case. Erau unele cu balconul din lemn, cu pavaj curat si becuri rotunde, altele cu hubloane vechi si murdare, sparte intr-un colt, cu buruieni in curte, si fara nici o lumina. Ma intrebam daca e goala sau daca e cineva batran, sau doar trist, caruia nu ii place lumina, si care trece peste timp asa cum timpul trece peste iarba din spatele curtii lui, sau poate e cineva care e atat de furios incat prefera sa lase hublourile trase, sa nu il auda nimeni. Mansarda altei case era luminata intr-un albastru sumbru, ca si cum acolo se aflau si cerul, si apa, si toate cate sunt albastre. La parter, citea la masa o fata, cu capul intre maini. Mai departe, am dat peste o casuta cu o usa moderna, si un geam colorat cu lumini de Craciun. Pe fereastra scria "Masaj". Nu parea un salon obisnuit, ci unul din acelea unde intri, si ce se intampla, ramane acolo, un loc de pierzanie, unde te asteapta si mai multe lumini obscure, ispite si greseli, unde totul e relativ, un fel de "La tiganci". Asa imi place sa cred. Toate aratau atat de diferit. Unele erau frumoase, curate, luxoase, stralucitoare, iar altele... altele erau doar acolo. Eu treceam pe langa toate, dorindu-mi sa intru in fiecare dintre ele, sa le simt, sa le gasesc povestea, si apoi sa o scriu.
Am schimbat de multe ori directia, fara sa stiu incotro ma indrept sau cat e ceasul. Si atunci am vazut-o. Stateam in fata ei, ii priveam ferestrele nemtesti si gardul transparent, intunericul din spate si intrerupatorul pentru lumina de afara. Take Ionescu nr. 36 se numea. Era atat de frumoasa incat nu imi puteam lua ochii de la ea. Inauntru, se vedeau pereti de lemn, flori pe ici pe colo, un coridor dufuz luminat si o masa intr-un colt. Unul dintre dormitoare avea draperiile trase, lasand doar un colt deschis, de unde aparea o veioza mica. Lumina era atat de galbena si de calda, incat simteam linistea inauntrului, chiar daca eram afara. Brazii din fata casei erau inalti, bogati, verzi si odihnitori. Imi imaginam umbra lor, soarele trecand prin ei. O casuta mica, fara etaj, alba si cocheta, o casuta magica. Am stat minute in sir in fata ei, privind-o, si imaginandu-mi... mi-ar fi placut sa fie casuta mea, coltisorul meu de liniste, bucatica mea de poveste.
Acelasi lucru l-am facut si in seara asta. M-am pierdut printre atatea case. Erau unele cu balconul din lemn, cu pavaj curat si becuri rotunde, altele cu hubloane vechi si murdare, sparte intr-un colt, cu buruieni in curte, si fara nici o lumina. Ma intrebam daca e goala sau daca e cineva batran, sau doar trist, caruia nu ii place lumina, si care trece peste timp asa cum timpul trece peste iarba din spatele curtii lui, sau poate e cineva care e atat de furios incat prefera sa lase hublourile trase, sa nu il auda nimeni. Mansarda altei case era luminata intr-un albastru sumbru, ca si cum acolo se aflau si cerul, si apa, si toate cate sunt albastre. La parter, citea la masa o fata, cu capul intre maini. Mai departe, am dat peste o casuta cu o usa moderna, si un geam colorat cu lumini de Craciun. Pe fereastra scria "Masaj". Nu parea un salon obisnuit, ci unul din acelea unde intri, si ce se intampla, ramane acolo, un loc de pierzanie, unde te asteapta si mai multe lumini obscure, ispite si greseli, unde totul e relativ, un fel de "La tiganci". Asa imi place sa cred. Toate aratau atat de diferit. Unele erau frumoase, curate, luxoase, stralucitoare, iar altele... altele erau doar acolo. Eu treceam pe langa toate, dorindu-mi sa intru in fiecare dintre ele, sa le simt, sa le gasesc povestea, si apoi sa o scriu.
Am schimbat de multe ori directia, fara sa stiu incotro ma indrept sau cat e ceasul. Si atunci am vazut-o. Stateam in fata ei, ii priveam ferestrele nemtesti si gardul transparent, intunericul din spate si intrerupatorul pentru lumina de afara. Take Ionescu nr. 36 se numea. Era atat de frumoasa incat nu imi puteam lua ochii de la ea. Inauntru, se vedeau pereti de lemn, flori pe ici pe colo, un coridor dufuz luminat si o masa intr-un colt. Unul dintre dormitoare avea draperiile trase, lasand doar un colt deschis, de unde aparea o veioza mica. Lumina era atat de galbena si de calda, incat simteam linistea inauntrului, chiar daca eram afara. Brazii din fata casei erau inalti, bogati, verzi si odihnitori. Imi imaginam umbra lor, soarele trecand prin ei. O casuta mica, fara etaj, alba si cocheta, o casuta magica. Am stat minute in sir in fata ei, privind-o, si imaginandu-mi... mi-ar fi placut sa fie casuta mea, coltisorul meu de liniste, bucatica mea de poveste.
luni, 12 ianuarie 2009
Cand timpul trece altfel
Ce te faci cand o parte din tine incepe sa putrezeasca? Ce te faci atunci cand lacrimile din fiecare zi nu mai sunt de fericire? Ce te faci cand trebuie sa spui "gata" si sa mergi mai departe? Stiu ca lucrurile astea, schimbarile, drumurile noi, relatiile, toate trec, vin altele noi, toate sunt normale si substituibile intr-un fel sau altul, dar pentru mine schimbarea e ca si cum mi-as taia o mana. Mana dreapta. Picatura de fericire e aproape secata de tot. Tot ce o mai tine in viata sunt vorbele ei, amintirile, amintiri, imaginile, sentimentele vechi, si poate nimic mai mult. De o vreme incoace fericirea mi-a fost indiferenta, in sensul ca presupuneam ca e inca acolo, si o luam de buna. Am facut asta si nu m-am gandit ca poate asta inseamna ca am uitat sa o simt.
Ce te faci atunci cand ceea ce insemna totul pentru tine acum nu mai inseamna decat ceva atat de insuficient? Ce te faci cand nu mai poti sa visezi la fericirea aia pe care o aveai atat de clar in minte, ce te faci cand visele iti sunt interzise de tine insuti, iar in locul lor nu e decat ziua de maine? Nu mai sunt capabila sa visez cu picatura de fericire, sa vad prin ea un viitor, nu mai sunt in stare sa ii ofer tot sufletul meu si toate zambetele mele. Undeva, pe drum, ceva s-a rupt in mine si m-a lasat invalida. Fiecare cearta, fiecare lacrima, fiecare vorba aruncata, fiecare privire visatoare, fiecare intrebare, s-au adunat intr-o fericire pasiva, comoda, cu care m-am obisnuit atat incat acum nu stiu daca as putea fara ea.
E vina mea, sunt eu cea lipsita de judecata si curaj? E vina altcuiva, a ei, sau a lui? Ori sa nu fie a nimanui, sa fie o vina, asa, din principiu? Poate picatura de fericire sa fie macar o parte din ce a fost? Poate ea sa imi strecoare inapoi visele? Should I stay or should I go? As vrea sa mi se dea un raspuns fara sa trec prin aflarea lui. As vrea sa mi se dea inapoi usurinta cu care spuneam "nu", cu care aruncam un zambet si uram "La revedere, ramanem prieteni!". As vrea multe in momentul asta, as vrea sa am inapoi ce am avut, as vrea sa fiu alta si as vrea sa schimb picatura, sa o modelez asa cum vor degetele mele. Dar, la urma urmei, raman doar eu, gandurile si decizia mea. Raman doar doua inimi frante, vise destramate si un gol imens in fiecare dintre noi.
Ce te faci atunci cand ceea ce insemna totul pentru tine acum nu mai inseamna decat ceva atat de insuficient? Ce te faci cand nu mai poti sa visezi la fericirea aia pe care o aveai atat de clar in minte, ce te faci cand visele iti sunt interzise de tine insuti, iar in locul lor nu e decat ziua de maine? Nu mai sunt capabila sa visez cu picatura de fericire, sa vad prin ea un viitor, nu mai sunt in stare sa ii ofer tot sufletul meu si toate zambetele mele. Undeva, pe drum, ceva s-a rupt in mine si m-a lasat invalida. Fiecare cearta, fiecare lacrima, fiecare vorba aruncata, fiecare privire visatoare, fiecare intrebare, s-au adunat intr-o fericire pasiva, comoda, cu care m-am obisnuit atat incat acum nu stiu daca as putea fara ea.
E vina mea, sunt eu cea lipsita de judecata si curaj? E vina altcuiva, a ei, sau a lui? Ori sa nu fie a nimanui, sa fie o vina, asa, din principiu? Poate picatura de fericire sa fie macar o parte din ce a fost? Poate ea sa imi strecoare inapoi visele? Should I stay or should I go? As vrea sa mi se dea un raspuns fara sa trec prin aflarea lui. As vrea sa mi se dea inapoi usurinta cu care spuneam "nu", cu care aruncam un zambet si uram "La revedere, ramanem prieteni!". As vrea multe in momentul asta, as vrea sa am inapoi ce am avut, as vrea sa fiu alta si as vrea sa schimb picatura, sa o modelez asa cum vor degetele mele. Dar, la urma urmei, raman doar eu, gandurile si decizia mea. Raman doar doua inimi frante, vise destramate si un gol imens in fiecare dintre noi.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
