Intotdeauna tind sa iau prea de buna treaba aia cum ca sanatatea-i cea mai de pret. Acuma cred ca incep sa prind de fapt sensul. Nu numai ca am o stare fizica deplorabila, dar se intampla si in cele mai nepotrivite momente. Incep sa constientizez de ce oamenii se roaga atat de mult pentru sanatate, mai mult decat pentru orice altceva. Cand esti bolnav, creste exponential sentimentul de autocompamtimire si dorinta ca toata lumea sa iti usureze boala facandu-ti servicii. Vrei sa fii consolat, sa fii mereu privit cu ochi de mielusel neajutator si vinovat din cauza asta. E sentimentul ala ca impartasesti raul tau cu altcineva, ca cineva se simte aiurea pentru ca tu te simti asa.
Mai rau e cand nu e nimeni langa tine fata de care sa iti manifesti vulnerabilitatea. In momente ca alea... nu prea ai nimic de facut decat sa iti aduci aminte de toate remediile auzite, stiute sau zvonite impotriva maladiei tale. Nu mai e amuzant sa fii slab, asa, de unul singur. Daca nu e cineva sa iti planga de mila nu mai merita sa ramai bolnav. Atunci clar trebuie sa iti revii cat mai repede, ca sa poti spune cat de rau ti-a fost si cum ai trecut tu, breaz, singur, de atacul virusilor.
Cam in situatia ma aflu si eu, singura, in fata degetelor mele si a unui binevenit Fervex. Nu imi place sa fiu bolnava, nu suport sa stiu ca ceva ma face sa nu fiu eu, chiar daca sanatoasa fiind, nu imi petrec timpul desenandu-mi contururile fiintei mele atat de neadanci. Acum imi plang de mila, pe masura ce imi creste temperatura corpului si mi se dizolva chimicalele in sange. Oricum, daca fac asta, nici nu ma ajuta, dar nici mai rau nu imi face.
Ce nu te omoara te face mai puternic. Mai putin virusii.
joi, 31 ianuarie 2008
miercuri, 30 ianuarie 2008
Ca sa vezi....
Lucrurile nu numai ca se schimba, dar se schimba cum nu te astepti. Daca ieri erau bagat in priza si la jumatatea drumului catre acceptare, astazi totul se intoarce pe dos, fortandu-te sa iti revizuiesti complet perspectivele. Procentajele se inverseaza intr-o secunda, iar tu stai in fata lor si te gandesti ce sa faci de acum inainte, cum sa dai un contur cat mai frumos lucrurilor ce iti vin in intampinare. Ele vor veni oricum, doar ca de astazi... intr-o alta forma si cu o alta viteza.
Simt cum mi se decongestioneaza mintea.... Cum toate se lungesc temporal, asteptand momentul propice pentru a se desfasura. Mare pacat sa nu ai cu cine bea un pahar de vin, sa visezi la vara...
Simt cum mi se decongestioneaza mintea.... Cum toate se lungesc temporal, asteptand momentul propice pentru a se desfasura. Mare pacat sa nu ai cu cine bea un pahar de vin, sa visezi la vara...
marți, 29 ianuarie 2008
Nervul de incurajare
M-au enervat azi oamenii din jurul meu. Am avut, cred, norocul de a intra in contact numai cu persoane care nu imi puteau oferi nici macar o consolare de calitate, pe care sa o cred pentru o vreme. Incurajarile primite zilele astea ma pun uneori mai mult pe ganduri decat lucrurile care le genereaza. Nu imi place cand vad ca oamenii nu stiu sa consoleze... Nu stiu sa foloseasca decat clisee, care daca ajung sa fie luate in considerare, se intampla numai datorita intentiei, nu a continutului.
Mi-ar placea sa stiu mereu ce sa spun, cum sa spun, si cat sa spun sa aduc un dram de liniste oamenilor. Dar mai ales, mi-ar placea sa mi se aduca si mie...
Survine o enervare brusca in momentul in care ridicarea buzei de jos, privirea compatimitoare si aceleasi cuvinte se desfasoara. Uneori, as prefera sa nu mi se zica nimic, decat sa primesc acelasi lucru, complet inutil din punct de vedere al eficientei. De fapt, totul e simbolic, pentru ca nimeni nu are timp sa iti ofere solutii viabile sau sa te asculte cu adevarat.
"O sa fie bine"-le vietii mele...
Mi-ar placea sa stiu mereu ce sa spun, cum sa spun, si cat sa spun sa aduc un dram de liniste oamenilor. Dar mai ales, mi-ar placea sa mi se aduca si mie...
Survine o enervare brusca in momentul in care ridicarea buzei de jos, privirea compatimitoare si aceleasi cuvinte se desfasoara. Uneori, as prefera sa nu mi se zica nimic, decat sa primesc acelasi lucru, complet inutil din punct de vedere al eficientei. De fapt, totul e simbolic, pentru ca nimeni nu are timp sa iti ofere solutii viabile sau sa te asculte cu adevarat.
"O sa fie bine"-le vietii mele...
luni, 28 ianuarie 2008
Graba strica treaba (?)
Nu am rabdare. Nu vreau sa imi am rabdare. Adica vreau, dar mi-as dori sa nu trebuiasca sa am. Daca unele lucruri se presupune ca ar trebui sa mearga bine, pentru ca sunt platite, nu se va intampla asta. Nivelul de satisfactie scade proportional cu asteptarile. Daca eu stiu ca ceva trebuie sa imi faca viata mai usoara, pentru ca de asta exista, si nu face asta, atunci este momentul in care imi pierd rabdarea.
Da, vreau tot si vreau sa mi se dea. Cu toate astea, stiu ca trebuie sa am o oarecare rabdare, macar de a trece prin toate etapele pana la ajunge la scop. Asta imi doresc saptamanile ce vor sa fie.... rabdare. Se zice ca e o virtute. Eu nu o simt asa, pentru ca o fortez sa existe. Se pune, totusi? Astazi m-am indragostit. De un apartament. M-a luat rasul cand am vazut cum traiesc unii.... si cum mi-as dori eu sa traiesc, adica asa. Iara mi se derulau scenarii in minte, in fiecare camera, printre lumini si geamuri translucide, ma lasam dusa de imagini naive, care stiu ca au sa ramana doar in capul meu, pentru ca nu o sa ajung sa traiesc in locuri ca acela. Pacat, l-as fi apreciat cum trebuie, la adevarata valoare (ridicol de mare, in orice caz). Oricum, si maine e o zi, poate ma voi gasi cu niste scenarii ceva mai realiste, desfasurate pe un etaj, nu doua, intr-un loc plan, si nu circular, cu scara interioara.
Daca am rabdare, o sa se rezolve. "Zici tu?"
Da, vreau tot si vreau sa mi se dea. Cu toate astea, stiu ca trebuie sa am o oarecare rabdare, macar de a trece prin toate etapele pana la ajunge la scop. Asta imi doresc saptamanile ce vor sa fie.... rabdare. Se zice ca e o virtute. Eu nu o simt asa, pentru ca o fortez sa existe. Se pune, totusi? Astazi m-am indragostit. De un apartament. M-a luat rasul cand am vazut cum traiesc unii.... si cum mi-as dori eu sa traiesc, adica asa. Iara mi se derulau scenarii in minte, in fiecare camera, printre lumini si geamuri translucide, ma lasam dusa de imagini naive, care stiu ca au sa ramana doar in capul meu, pentru ca nu o sa ajung sa traiesc in locuri ca acela. Pacat, l-as fi apreciat cum trebuie, la adevarata valoare (ridicol de mare, in orice caz). Oricum, si maine e o zi, poate ma voi gasi cu niste scenarii ceva mai realiste, desfasurate pe un etaj, nu doua, intr-un loc plan, si nu circular, cu scara interioara.
Daca am rabdare, o sa se rezolve. "Zici tu?"
duminică, 27 ianuarie 2008
Punct negru pe foaie alba
Cum o sa fie viitorul? Cum o sa aratam la 30 de ani, la 40, la pensionare? O sa ajungem pana acolo? Daca as avea posibilitatea de a-mi vedea viitorul, sau macar o licarire... nu stiu daca as putea spune hotarat, de la inceput, NU. In momentul de fata, imi doresc un viitor, visez la unul, mi l-as putea construi treptat, ca un scenariu, cu scene improvizate, locuri inchipuite si persoane alternante.
As vrea sa pot face tot ce imi doresc, cum imi doresc, si sa imi pot alege persoanele care o sa fie mereu langa mine. Picatura de fericire are un vis, pentru amandoua. Mi-l doresc si eu, dar mi-e frica sa nu il pot indeplini, pentru ca o sa fiu prea lasa si lenesa sa il urmez. Imi da tot ce am nevoie, mai putin prezenta continua. Dar e in regula, pentru ca atunci cand ii straluceste curcubeul infinit, nimic nu mai conteaza, lumea se poate prabusi peste mine, atata timp cat ultimul lucru pe care il vad sunt acele culori...
Primesc ce mi se da, si dau ce am. Mi se multumeste sincer, accept fericirea. Ninge iar, spre nefericirea mea, dar intr-un fel ciudat... nu ma apasa asta, pentru ca sunt in spatele geamului de sticla, visand. Ma las purtata in distante, in orase de vis, cu zile din filme si un vin frantuzesc la sfarsitul fiecareia dintre ele. Oare lucrurile devin mai usoare sau mai grele daca ni le dorim foarte mult?... Unii zic ca mai usoare, dar eu nu m-am hotarat inca. O sa aflu probabil pe pielea mea.
"Somn usor, draga mea. Maine o sa ma iubesti mai mult, o sa vezi".
As vrea sa pot face tot ce imi doresc, cum imi doresc, si sa imi pot alege persoanele care o sa fie mereu langa mine. Picatura de fericire are un vis, pentru amandoua. Mi-l doresc si eu, dar mi-e frica sa nu il pot indeplini, pentru ca o sa fiu prea lasa si lenesa sa il urmez. Imi da tot ce am nevoie, mai putin prezenta continua. Dar e in regula, pentru ca atunci cand ii straluceste curcubeul infinit, nimic nu mai conteaza, lumea se poate prabusi peste mine, atata timp cat ultimul lucru pe care il vad sunt acele culori...
Primesc ce mi se da, si dau ce am. Mi se multumeste sincer, accept fericirea. Ninge iar, spre nefericirea mea, dar intr-un fel ciudat... nu ma apasa asta, pentru ca sunt in spatele geamului de sticla, visand. Ma las purtata in distante, in orase de vis, cu zile din filme si un vin frantuzesc la sfarsitul fiecareia dintre ele. Oare lucrurile devin mai usoare sau mai grele daca ni le dorim foarte mult?... Unii zic ca mai usoare, dar eu nu m-am hotarat inca. O sa aflu probabil pe pielea mea.
"Somn usor, draga mea. Maine o sa ma iubesti mai mult, o sa vezi".
sâmbătă, 26 ianuarie 2008
Duminica din sambata
Pare ca e maine. In mod surprinzator, nu are nici un fel de importanta. Astazi se judeca planetele intre ele, iar maine imi vor spune ce au hotarat. Ma astept sa primesc un raspuns evaziv, dar o sa ma descurc cumva.
Picatura de fericire se vrea aici multa vreme de acum incolo, deja se gandeste cum o sa fie cand o sa fie primavara, sau vara, si o sa fie mai vie si mai dezghetata, si nu o sa ma faca sa ma chircesc de frig cand ma atinge. S-a hotarat ca nu ma lasa, nici daca ar fi sa ii spun asta. Foarte bine, deocamdata nu am nimic impotriva, pentru ca inca imi plac culorile ei. Poate odata cu primavara ele vor fi mai intense, mai multe si mai durabile. Nu cred ca vreau sa scap de ea.
Lumina soarelui imi da impresia ca e toamna, sau o dupa-amiaza tarzie de mai. Din spatele sticlei, imi place sa cred ca e liniste si cald, eu fiind cea care iroseste o zi numa buna de meditat in natura. Cui ii pasa, oricum? Tot se va risipi in momentul in care voi fi iesit din casa.
"Nu ai leac..."
Picatura de fericire se vrea aici multa vreme de acum incolo, deja se gandeste cum o sa fie cand o sa fie primavara, sau vara, si o sa fie mai vie si mai dezghetata, si nu o sa ma faca sa ma chircesc de frig cand ma atinge. S-a hotarat ca nu ma lasa, nici daca ar fi sa ii spun asta. Foarte bine, deocamdata nu am nimic impotriva, pentru ca inca imi plac culorile ei. Poate odata cu primavara ele vor fi mai intense, mai multe si mai durabile. Nu cred ca vreau sa scap de ea.
Lumina soarelui imi da impresia ca e toamna, sau o dupa-amiaza tarzie de mai. Din spatele sticlei, imi place sa cred ca e liniste si cald, eu fiind cea care iroseste o zi numa buna de meditat in natura. Cui ii pasa, oricum? Tot se va risipi in momentul in care voi fi iesit din casa.
"Nu ai leac..."
vineri, 25 ianuarie 2008
Viitorul unui copil adult
Niciodata nu cred ca m-am gandit cu adevarat la viitorul meu - de angajat, de viitoare sotie a cuiva, de mama, de proprietar de ceva, de responsabil in general. E un anumit grad de responsabilitate pe care atunci cand il ai, realizezi, sau asa ar fi de preferat, ca te maturizezi, sau ca trebuie, ca lucrurile au trecut la un alt stadiu din care se schimba regulile. Fie ca e vorba de relatii sau de viata profesionala, cand e timpul sa te gandesti cu adevarat la toate astea? Nu gasesc inca limita dupa care sa stiu ca trebuie sa imi schimb reperele si sa privesc din alta perspectiva. Astazi, totusi, mi s-a confirmat inca o data, ca lucrurile sunt in plina schimbare, ca vin peste tine, iar tu trebuie sa le iei asa cum sunt, si nu cum ai vrea sa fie.
Am primit azi prima invitatie la nunta unei prietene. Este prima persoana din cele apropiate mie care face pasul asta, la care voi asista. Concretizarile unor fapte asemenea imi deschid ochii catre faptul ca totul se misca mult mai rapid decat inainte, ca se vor a fi ale MELE personal, si nu intermediate de cei care te intretin. Mi-am adus involuntar aminte de reclama la credite, sau ceva in gen, in care se vorbea despre "cele mai importante semnaturi din viata ta" - diploma de bac, de absolvire, certificatul de casatorie, actul de proprietate pe apartament, credit la banca, ipoteca, si de ce nu, consimtamantul de a a-ti oferi dupa moarte organele spre donare.
Atunci cand viitorul adultilor incepe sa se desfasoare in cercul tau, tinzi sa iti asumi oarecum situatiile altora, in sensul ca te gandesti cum o sa fie cand o sa fii tu cel care face invitatia, de exemplu. A fost prima data cand m-au izbit din plin posibilitatile viitorului, cu toate implicatiile lor. Lumea mea se schimba, sau poate eu cresc in lume. Adultul se dezvolta in mine, dar copilul e confuz, si nu stie daca sa ii fie teama sau sa isi ia viata in dinti si sa riste. Ii e frica de o copilarie pierduta, lipsita de naivitate si usurinta zilelor. Ii e frica sa se trezeasca om mare... Ii e frica de esec, ii e frica de a fi singur cu grijile lui, ii e frica de zile nesfarsite cu aceeasi picatura de fericire si ii e frica de rutina fericirii stabile (sau a stabilitatii fericite).
Copilul se ascunde sub pat, speriat. Are nevoie de o mana calda, care sa ii spuna ca viitorul inseamna si posibilitati, nu pierderi. "Ajuta-ma", spune copilul, intinzand degetele micute catre un punct din intuneric.
Am primit azi prima invitatie la nunta unei prietene. Este prima persoana din cele apropiate mie care face pasul asta, la care voi asista. Concretizarile unor fapte asemenea imi deschid ochii catre faptul ca totul se misca mult mai rapid decat inainte, ca se vor a fi ale MELE personal, si nu intermediate de cei care te intretin. Mi-am adus involuntar aminte de reclama la credite, sau ceva in gen, in care se vorbea despre "cele mai importante semnaturi din viata ta" - diploma de bac, de absolvire, certificatul de casatorie, actul de proprietate pe apartament, credit la banca, ipoteca, si de ce nu, consimtamantul de a a-ti oferi dupa moarte organele spre donare.
Atunci cand viitorul adultilor incepe sa se desfasoare in cercul tau, tinzi sa iti asumi oarecum situatiile altora, in sensul ca te gandesti cum o sa fie cand o sa fii tu cel care face invitatia, de exemplu. A fost prima data cand m-au izbit din plin posibilitatile viitorului, cu toate implicatiile lor. Lumea mea se schimba, sau poate eu cresc in lume. Adultul se dezvolta in mine, dar copilul e confuz, si nu stie daca sa ii fie teama sau sa isi ia viata in dinti si sa riste. Ii e frica de o copilarie pierduta, lipsita de naivitate si usurinta zilelor. Ii e frica sa se trezeasca om mare... Ii e frica de esec, ii e frica de a fi singur cu grijile lui, ii e frica de zile nesfarsite cu aceeasi picatura de fericire si ii e frica de rutina fericirii stabile (sau a stabilitatii fericite).
Copilul se ascunde sub pat, speriat. Are nevoie de o mana calda, care sa ii spuna ca viitorul inseamna si posibilitati, nu pierderi. "Ajuta-ma", spune copilul, intinzand degetele micute catre un punct din intuneric.
joi, 24 ianuarie 2008
Confuzie de echilibru
Imi trebuie mai multa minte sa imi dau seama de pozitia ideala in balanta. De fapt... care balanta? Mai bine imi spun ca am o problema de decizie, asigurandu-mi deja un loc ferit, dupa cortina. Nu stiu cand sa ma multumesc cu putin si cand sa imi doresc justificat mai mult. Ultimele zile au fost impregnate cu situatii in care procesul decizional s-a dovedit a fi unul anevoios, ridicol de incorecte si mai ales, incredibil de ineficient.
Daca mi se pare ca cei de la service ar fi trebuit sa instaleze si alte bazaconii, atunci sunt prea pretentioasa si nu apreciez faptul ca totusi mi se satisfac niste nevoi momentane. Daca mi s-au punctat cu nota buna proiectele la scoala si aleg sa nu ma duc la examen, atunci ma multumesc cu prea putin. Cand e bine sa alegi ce? Si de fapt, balantele astea sunt catusi de putin convergente? De multe ori nu exista nici o legatura intre un subiect si altul, sau intre o alegere si alta din punctul asta de vedere. Dar nu pot sa nu ma intreb daca intr-adevar conteaza asta atat de mult, subiectul si nu capacitatea de a stii mereu cat si de ce sa ceri.
Uneori sunt nemultumita pentru niste prostii... Imi dau seama ca lucrurile pot sta mult mai rau, dar nu ma pot abtine sa nu imi doresc mai mult, sa fie SI mai bine. Alta data ma las prinsa in rutina atat de mult incat uit sa mai am un grad decent si sanatos de ambitie. Prefer sa las lucrurile sa curga. "Lasa, ca merge si asa". Ma urasc cand nu stiu ce vreau, cand profit de mine insami sau ma arunc in aroganta ridicola.
Echilibrul nu exista, nici macar intamplator.
Daca mi se pare ca cei de la service ar fi trebuit sa instaleze si alte bazaconii, atunci sunt prea pretentioasa si nu apreciez faptul ca totusi mi se satisfac niste nevoi momentane. Daca mi s-au punctat cu nota buna proiectele la scoala si aleg sa nu ma duc la examen, atunci ma multumesc cu prea putin. Cand e bine sa alegi ce? Si de fapt, balantele astea sunt catusi de putin convergente? De multe ori nu exista nici o legatura intre un subiect si altul, sau intre o alegere si alta din punctul asta de vedere. Dar nu pot sa nu ma intreb daca intr-adevar conteaza asta atat de mult, subiectul si nu capacitatea de a stii mereu cat si de ce sa ceri.
Uneori sunt nemultumita pentru niste prostii... Imi dau seama ca lucrurile pot sta mult mai rau, dar nu ma pot abtine sa nu imi doresc mai mult, sa fie SI mai bine. Alta data ma las prinsa in rutina atat de mult incat uit sa mai am un grad decent si sanatos de ambitie. Prefer sa las lucrurile sa curga. "Lasa, ca merge si asa". Ma urasc cand nu stiu ce vreau, cand profit de mine insami sau ma arunc in aroganta ridicola.
Echilibrul nu exista, nici macar intamplator.
marți, 22 ianuarie 2008
Master of puppets
Subiectul reflectarii de astazi este circularitatea evenimentelor, cauzalitatea lor si modul misterios prin care se deduc unele din altele. Daca ceva merge prost.... va atrage cu siguranta dupa sine o multitudine de alte lucruri si situatii care, evident, erau mult prea indepartate de raza ta de constienta. Pentru mine o zi a contat suficient cat sa imi modifice planurile pe o luna intreaga.
Alte lucruri care se vor intamplate vor genera reactii (inclusiv ale mele), consecinte, implicatii, necesitatea adaptarii, fata de care resimt o oarecare reticenta, momentan. In orice caz, nu prea are importanta, si asa totul se desfasoara de la sine. Ambitia prea mare duce la deconcertare proprie... Mai ales cand te apuca si perfectionismul. Trebuie sa accepti ideea ca nu le poti face pe toate. Dar cine se lasa asa usor, pana nu isi zdrobeste creierii de toate usile posibile, ca sa realizeze ca rationalitatea nu face mereu minuni.
Pacat ca nu poti fi Superman...
Alte lucruri care se vor intamplate vor genera reactii (inclusiv ale mele), consecinte, implicatii, necesitatea adaptarii, fata de care resimt o oarecare reticenta, momentan. In orice caz, nu prea are importanta, si asa totul se desfasoara de la sine. Ambitia prea mare duce la deconcertare proprie... Mai ales cand te apuca si perfectionismul. Trebuie sa accepti ideea ca nu le poti face pe toate. Dar cine se lasa asa usor, pana nu isi zdrobeste creierii de toate usile posibile, ca sa realizeze ca rationalitatea nu face mereu minuni.
Pacat ca nu poti fi Superman...
luni, 21 ianuarie 2008
Multi focus
E foarte ciudat cand iti dai seama ca te afli intr-o stare de disfunctionalitate generata de anxietate, agitatie sau doar incapacitate de concentrare. Mi se intampla astazi sa fiu exact asa, incapabila sa imi duc atentia asupra unui singur lucru in acelasi timp, cu etapizarea de rigoare, distribuirea temporala si de efort necesara pentru a da un randament cat de cat acceptabil. De cand am deschis ochii mintea mea e peste tot, incapabila sa poposeasca asupra unui singur element. Disfunctionalitatea, pentru ca asta e, cel putin pentru mine, e generata si de diversitatea punctelor de atentie, tematizate atat de diferit incat este aproape imposibil de creat asocieri, grupuri sau diviziuni.
Trei secunde sunt aici, in urmatoarele trei in capatul opus al mintii. Asta se intampla aproape instantaneu, fara avertisment si ce e mai rau, fara nici un liant tematic. Efectul asta de cocaina al mintii e dificil si din perspectiva faptului ca la sfarsitul zilei iti da crunta senzatie ca nu realizat nimic, nici macar concluzii. De ce, pentru ca nu ai timp sa le concretizezi, asa, haotice, cum zboara. Mi-ar trebui efectul de marijuana intelectuala, poate asa as reusi oarecum sa aduc laolalta atatia pitici.
E contrastanta ceata, care pare ca vrea sa apese pe ceva si sa o afunde din in ce in ce mai tare in pamant. Uitandu-ma la/prin ea de la inaltime realizez ca asa mi-ar placea sa arate si mintea mea acum... Trist... Frustrarea asta psihica e mai mult decat agasanta, e dureroasa. Sa fie cafeina, nicotina sau teama? Orice ar fi... Sistemul e suprasolicitat.
"Astazi suferim de ADD, draga mea...", rade zgomotos, cu o seringa in mana.
duminică, 20 ianuarie 2008
Pe mai tarziu
Sunt incredibil de plina de sentiment, de anxietate si de nerabdare. Existentiala, poate, sau din cauza a ce va sa vie. Viitorul are darul de a te lasa cu o senzatie cand te gandesti la el, si sa iti dea apoi cu totul alta cand se intampla. Sper sa mi se intample si mie asta, pentru ca viitorul meu se anunta a fi unul incarcat de elemente inca ndefinite bine in context.
Picatura de fericire spune ca o sa fie bine, ca toate trec si ca o sa ma ajute sa fiu adult. Nu stiu daca sa o cred sau sa o arunc de langa mine, sa ma ingrop in propriile-mi deziluzii si chinuri produse si sa ii spun ca am nevoie de o pauza. Cu toate astea, in fiecare zi ma duce departe de lumea asta, ma duce in alta si pretinde ca e un vis. O cred... Pana ma lasa singura si se scurge pe degetele mele reci.
Cateodata ii vorbesc ca si cum nu imi pasa, dar ea stie ca vorbeste doar teama din mine, teama ca la un moment dat imi va desprinde culorile de mine. Cand o vad... O cred... O data, inca o data si inca o data...
"Stii ca nu o sa te parasesc niciodata, revino-ti", spune zambind vag, indreptandu-se spre usa.
Picatura de fericire spune ca o sa fie bine, ca toate trec si ca o sa ma ajute sa fiu adult. Nu stiu daca sa o cred sau sa o arunc de langa mine, sa ma ingrop in propriile-mi deziluzii si chinuri produse si sa ii spun ca am nevoie de o pauza. Cu toate astea, in fiecare zi ma duce departe de lumea asta, ma duce in alta si pretinde ca e un vis. O cred... Pana ma lasa singura si se scurge pe degetele mele reci.
Cateodata ii vorbesc ca si cum nu imi pasa, dar ea stie ca vorbeste doar teama din mine, teama ca la un moment dat imi va desprinde culorile de mine. Cand o vad... O cred... O data, inca o data si inca o data...
"Stii ca nu o sa te parasesc niciodata, revino-ti", spune zambind vag, indreptandu-se spre usa.
sâmbătă, 19 ianuarie 2008
Fara titlu
Mi-am dat seama cum e cand lucrurile sunt bune, chiar daca par rele. Simt, desi mi-e frica. Ma desprind, desi mi-e teama sa cad. Ma pierd, desi voiam sa ma regasesc. Sper, desi stiu ca vreau prea mult.
Picatura mea de fericire s-a hotarat sa ma tina de mana.
Picatura mea de fericire s-a hotarat sa ma tina de mana.
vineri, 18 ianuarie 2008
Viitorul e verde
Daca rumegi guma nu te ajuta sa gandesti mai cursiv, am stat eu asa si m-am gandit. Nici daca inveti de doua ori pe an.
Simt primavara, toata ziua am simtit-o in mine, peste mine, in jurul meu.... Totul miroase a cald, a verde si a soare. Totul se chinuie sa se coloreze si sa zambeasca linistit cand dimineata nu mai e atat de frig. O simt cum vine, cum isi pregateste muzica si cum isi curata calm ciripiturile. Azi am vazut primii ghiocei. Ma holbam la ei ca si cum erau cele mai frumoase floricele pe care le-am vazut vreodata. Cred ca erau, pentru ca se potriveau cu restul. Pluteste schimbarea... Reinvie bucuria de a fii deprimat intr-o duminica si de a ti-o insirui pe dalele din parc. Paltonul verde ma asteapta.
"Cred ca ai o problema de perceptie, draguto.", spune piticul de vineri.
Simt primavara, toata ziua am simtit-o in mine, peste mine, in jurul meu.... Totul miroase a cald, a verde si a soare. Totul se chinuie sa se coloreze si sa zambeasca linistit cand dimineata nu mai e atat de frig. O simt cum vine, cum isi pregateste muzica si cum isi curata calm ciripiturile. Azi am vazut primii ghiocei. Ma holbam la ei ca si cum erau cele mai frumoase floricele pe care le-am vazut vreodata. Cred ca erau, pentru ca se potriveau cu restul. Pluteste schimbarea... Reinvie bucuria de a fii deprimat intr-o duminica si de a ti-o insirui pe dalele din parc. Paltonul verde ma asteapta.
"Cred ca ai o problema de perceptie, draguto.", spune piticul de vineri.
joi, 17 ianuarie 2008
Plin
Nu credeam ca poate exista atata incarcatura emotionala intr-o singura zi. Am trecut de la tristete acuta la consolare naiva, apoi la pasivitate, pentru ca acum sa ma aflu intr-o amorteala de care nu ma pot desprinde, sau care nu se poate desprinde de mine. Dezamagirile pot fi consolate, daca stii cum sa te gandesti la ele. Mi s-a spus ca schimbarile se vor produce oricum, fie ca sunt bune sau rele. Dar nu pot sa nu ma gandesc.... Ce se va intampla daca va exista o schimbare de mijloc? Una care sa nu fie nici tragica, dar nici acceptabila. Asta ar fi cea mai trista, si totusi cea mai posibila.
Fericirea mi-a lasat un gust amar. Mi-a aratat ca lucrurile nu sunt mereu perfecte, nici macar atunci cand par. Sunt acoperita de tot ce inseamna confuzie si abandonare de sine... Maine ma astept la acelasi lucru.
Fericirea mi-a lasat un gust amar. Mi-a aratat ca lucrurile nu sunt mereu perfecte, nici macar atunci cand par. Sunt acoperita de tot ce inseamna confuzie si abandonare de sine... Maine ma astept la acelasi lucru.
miercuri, 16 ianuarie 2008
Cine zice....
Cine zice ca o picatura de fericire nu te poate umple o viata intreaga? E picatura mea, transparenta si stralucitoare, care nu se termina niciodata. Oare daca s-ar transforma intr-o picatura mai mare mi-ar face rau? Oare as supradoza de atata fericire?... In fiecare zi o simt pe frunte, cum mi se prelinge pe ochi, pe buze, pe gat. Daca nu ar fi ea, zilele mele ar fi sterpe. Orice s-ar intampla, stiu ca ea e acolo, mereu lichida si plina de culori translucide. Ii zambesc. Atunci, timpul se prelinge odata cu ea, pe lumea de jucarie din jurul meu. As bea din ea la infinit...
Din cand in cand, ma ineaca... O iert, o plang si ma trezesc din nou. Ma agat de ea ca de un fir invizibil. Cand ating pamantul, ma ridica din nou... Privesc lumea printr-o picatura.... Si e frumos...
Din cand in cand, ma ineaca... O iert, o plang si ma trezesc din nou. Ma agat de ea ca de un fir invizibil. Cand ating pamantul, ma ridica din nou... Privesc lumea printr-o picatura.... Si e frumos...
marți, 15 ianuarie 2008
Ziua in care am asteptat un strop de fericire
Nu a fost o zi speciala. Dar nu conteaza asta, pentru ca a fost a mea. Si desi nu s-a intamplat nimic anume, mi-a dat perspective, ganduri, idei, m-a entuziasmat in unele lucruri si m-a agitat in altele. Ma asteapta 3 luni cat se poate de colorate si de pline. Calatorii in lume, schimbat mediul, schimbat compania... Nu imi plac schimbarile de genul asta, dar, asa cum mi s-a zis azi, as face bine sa nu ma atasez prea mult de nimic, pentru ca trebuie sa imi pastrez flexibilitatea. Oare asta sa fie solutia? Sa nu ma atasez? Si eu care credeam ca fac bine...
Voi pleca din locul in care am trait mai mult de un an de zile. Voi parasi locul in care am simtit cele mai adanci taieturi ale singuratatii si unde m-am regasit printre lumini de seara. Voi pleca de la geamul de unde se vede lumea intreaga, de unde am invatat sa am grija de mine, de unde m-am izolat ca apoi sa ma ofer din nou trairii. Si toate astea.... pentru un nou inceput, cu totul altfel. Voi ajunge intr-un loc unde voi imparti singuratatea, unde voi imparti vorbe si mi se va raspunde, unde voi avea un coltisor, si nu tot. Ma entuziasmeaza gandul ca o sa fie altfel... Si totusi ma intristeaza ca trebuie sa fac schimbari... Nu voi fi multumita niciodata.
Acum, stau si astept o bucatica de fericire. Trebuie sa apara, o aud cum paseste lin pe strazile umede, printre blocuri si fete infrigurate, ca sa ajunga aici, sa ma asigure ca o sa fie bine. De fapt, toata ziua asta asta a fost, asteptarea unei bucati de fericire.
"Piua", spune un pitic.
Voi pleca din locul in care am trait mai mult de un an de zile. Voi parasi locul in care am simtit cele mai adanci taieturi ale singuratatii si unde m-am regasit printre lumini de seara. Voi pleca de la geamul de unde se vede lumea intreaga, de unde am invatat sa am grija de mine, de unde m-am izolat ca apoi sa ma ofer din nou trairii. Si toate astea.... pentru un nou inceput, cu totul altfel. Voi ajunge intr-un loc unde voi imparti singuratatea, unde voi imparti vorbe si mi se va raspunde, unde voi avea un coltisor, si nu tot. Ma entuziasmeaza gandul ca o sa fie altfel... Si totusi ma intristeaza ca trebuie sa fac schimbari... Nu voi fi multumita niciodata.
Acum, stau si astept o bucatica de fericire. Trebuie sa apara, o aud cum paseste lin pe strazile umede, printre blocuri si fete infrigurate, ca sa ajunga aici, sa ma asigure ca o sa fie bine. De fapt, toata ziua asta asta a fost, asteptarea unei bucati de fericire.
"Piua", spune un pitic.
luni, 14 ianuarie 2008
Betia simturilor...
Nu ma intereseaza sensul, ci doar procesul. Senzatia de betie este draguta. Eu momentan o compar cu o starea de a fi amuzat ca ti-ai aprins filtrul la doua tigari consecutive, ca ti-e "rusine" sa mergi singur in troleu sau ca se imprastie geanta de pe tine in momentul in care se deschid usile. Foarte interesant..... Nu mi-ar placea nimic mai mult in momentul asta decat sa am o companie care sa imi prelungeasca efectele vaporilor. Am ales sa stau singura. Asa imi trebuie daca vreau sa ma proclam independenta! Dintr-o data s-a facut liniste, si imi simt degetele cum se straduiesc sa apese in locurile potrivite, numai numai poate ies niste cuvinte. Ce stiti voi?...
Totul e rezultat al circumstantelor. Al naibii sa fie ala care ma contrazice acum!
Totul e rezultat al circumstantelor. Al naibii sa fie ala care ma contrazice acum!
duminică, 13 ianuarie 2008
Povestea piticului meu
Doi batranei se tineau mergand pe strada. Eu ii vedeam din casa de sticla de la etajul 8. M-am trezit zambind, si mi-i imaginam tineri si atletici, cu pletele in vant si la prima intalnire. Apoi, intregul scenariu al vietii lor s-a derulat ca o caseta veche, rapid, zgomotos si mai colorat decat orice altceva. Nu s-au placut de la inceput. Au fost prieteni o vreme, pana cand s-au certat o data si nu si-au mai vorbit o luna intreaga. S-au impacat printre amabilitati gratuite si au mers la o plimbare in parc. Acolo el a recunoscut ca o place, si i-a dat stangaci o papadie, pentru ca asta gasise atunci. Imi imaginam cum isi plang de mila ca nu au bani sa mearga la mare si merg in padurea de langa oras , cu o paturica si niste gustari, sa se bucure unul de altul. Mama ei nu il accepta, desigur. Considera ca e "simpatic, dar fara viitor". Mi-i inchipuiam ascultand romante la radio-ul bunicului ei, intr-o cabanuta darapanata de la munte, apoi cum se luau timid in brate si se sarutau pe fundalul primei ninsori de decembrie.
S-au casatorit dupa putin timp. La un an dupa aceea, au avut primul copil, un baietel pe nume Adrian. Nu se prea descurcau, dar au invatat. Pe urma, la cativa ani, au avut-o pe Cecilia, o fetita blonda, cu parul carliontat si ochi negri ca taciunele. Era galagioasa si neastamparata, dar fratele ei avea mereu grija sa o calmeze, punandu-i cate o jucarie in brate. Impreuna cu parintii lor, mergeau adesea la bunici. Cand la unii, cand la altii. Familia nu era niciodata completa, pentru ca mereu cineva se scuza pentru ceva, lasand un loc gol la masa. Inca se iubeau, desi nu aratau asta prea des. El nu ii mai spusese ca o iubeste de ani de zile, dar ea stia.
Anii trec... imbatranesc, si copiii pleaca. Raman singuri, in apartamentul lor micut, printre griji si dorul de cei mici. Din cand in cand, ea scoate cutia de lemn, unde sunt fotografiile lor din tinerete. Le ia pe rand, le analizeaza ca si cum e prima oara cand le vede. Isi da usor capul pe spate si inchide ochii. Isi aduce aminte de prima zi, primul sarut, prima cearta, primele griji. "Unde s-au dus toate, Doamne?...", se intreaba melancolica, in timp ce pune cu grija cutia la loc.
Azi e duminica. S-au trezit devreme, ca de obicei, si acum isi beau cafeaua linistiti, in bucatarie. In timp ce el povesteste despre vreme, ea se uita ganditoare pe geam. Se stie batrana, dar se simte tanara. Daca ar putea trai inca o data... "Iesim la o plimbare?", spune el, deja punandu-si fularul la gat. Ea se conformeaza tacuta, cautandu-si manusile si geanta.
Aerul rece al iernii le impresoara fetele, dar nu conteaza. El ii strange mana in a lui, si ii arunca o privire gingasa. "Sa nu aluneci". Dintr-o data, timpulse opreste pe zambetul ei. Undeva sus, la etajul 8, un alt zambet se naste.
S-au casatorit dupa putin timp. La un an dupa aceea, au avut primul copil, un baietel pe nume Adrian. Nu se prea descurcau, dar au invatat. Pe urma, la cativa ani, au avut-o pe Cecilia, o fetita blonda, cu parul carliontat si ochi negri ca taciunele. Era galagioasa si neastamparata, dar fratele ei avea mereu grija sa o calmeze, punandu-i cate o jucarie in brate. Impreuna cu parintii lor, mergeau adesea la bunici. Cand la unii, cand la altii. Familia nu era niciodata completa, pentru ca mereu cineva se scuza pentru ceva, lasand un loc gol la masa. Inca se iubeau, desi nu aratau asta prea des. El nu ii mai spusese ca o iubeste de ani de zile, dar ea stia.
Anii trec... imbatranesc, si copiii pleaca. Raman singuri, in apartamentul lor micut, printre griji si dorul de cei mici. Din cand in cand, ea scoate cutia de lemn, unde sunt fotografiile lor din tinerete. Le ia pe rand, le analizeaza ca si cum e prima oara cand le vede. Isi da usor capul pe spate si inchide ochii. Isi aduce aminte de prima zi, primul sarut, prima cearta, primele griji. "Unde s-au dus toate, Doamne?...", se intreaba melancolica, in timp ce pune cu grija cutia la loc.
Azi e duminica. S-au trezit devreme, ca de obicei, si acum isi beau cafeaua linistiti, in bucatarie. In timp ce el povesteste despre vreme, ea se uita ganditoare pe geam. Se stie batrana, dar se simte tanara. Daca ar putea trai inca o data... "Iesim la o plimbare?", spune el, deja punandu-si fularul la gat. Ea se conformeaza tacuta, cautandu-si manusile si geanta.
Aerul rece al iernii le impresoara fetele, dar nu conteaza. El ii strange mana in a lui, si ii arunca o privire gingasa. "Sa nu aluneci". Dintr-o data, timpulse opreste pe zambetul ei. Undeva sus, la etajul 8, un alt zambet se naste.
sâmbătă, 12 ianuarie 2008
Cum se intampla ca cele mai simple zile sunt cele in care gandesti?...
Revelatia unei societati trecute si credinta ei m-a facut astazi sa ma gandesc de ce oamenii cred in ceva cu atata ardoare si nu sunt dispusi nicicum sa renunte la ceea ce, cred ei, ii definesc ca si indivizi. Ma refer la religie si la credinta in toate cele date pe tava, sigurantele si indoielile, angoasele si consolarile. Suntem o umanitate slaba, vulnerabila si trista. Incercam sa ne gasim singuri moduri naive, uneori irationale, de a depasi anumite temeri si nesigurante pe care daca le-am infrunta asa cum sunt, am cadea brusc intr-o prapastie fara fund. Trec acum de religie si credinta, nu mi-ar ajunge zilele sa ma revolt si sa dau din neuroni, si sincer, nici nu vreau. Dar ma refer (astazi) la credinte in general, credinte in noi, in sistemul nostru de valori si principiile dupa care ne ducem traiul. De cand ma stiu am fost instruita sa am principii, si sa gandesc lucrurile in asa fel incat sa fiu corecta, realista, aspra cu mine insami atunci cand e nevoie, dar si "descurcareata". De ce oamenii prefera cu atata incapatanare sa creada ca lucrurile vor merge bine numai pentru ca ei asa vor? Vointa nu a fost niciodata, din cate stiu eu, suficienta sa "mute muntii". Nu la modul realist. Nu am crezut asta, si nici nu o voi crede.
E prea putin sa vrei, e prea putin sa iti pui sperantele in joc si sa astepti sa se termine in favoarea ta. Desigur, daca poti sa intreprinzi actiuni care sa incline balanta in directia potrivita cu atat mai bine, dar pana la urma, unde e limita dintre realism si ipocrizie? Vulnerabilitatea cere sisteme de aparare, dar atunci cand esti constient ca te pot lasa oricand din cauza unui detaliu, parca orizonturile tale emotionale nu mai par atat de insorite. Ne temem sa gandim, ne temem sa ne lasam purtati de noi insine. Asa ca preferam sa ne ascundem in idei prefacute si in masti ale iluziei. Desigur, stim asta, dar e atat de bine... Inainte poate puteam sa cred in ceva si fara sa imi pun intrebari, pentru ca atunci nu ma interesa decat scopul, sau ceea ce pot obtine prin asta. Dar acum partea de mijloc, drumul pana acolo mi se pare de multe ori mai important decat finalitatea. De fapt, realitatea nu e reala, e constructia noastra. Mereu gasim un lucru bun in unul rau, si invers. Unde e de fapt puritatea lumii si a ceea ce suntem?
Daca ne temem de moarte, atunci vom cauta cai de a ne usura inimile de povara gandului. Si totusi, ne temem de gand sau de moarte in sine? Realitatea e intr-adevar a fiecaruia.
Cat de reala este prezenta mea in realitatea celuilalt?
E prea putin sa vrei, e prea putin sa iti pui sperantele in joc si sa astepti sa se termine in favoarea ta. Desigur, daca poti sa intreprinzi actiuni care sa incline balanta in directia potrivita cu atat mai bine, dar pana la urma, unde e limita dintre realism si ipocrizie? Vulnerabilitatea cere sisteme de aparare, dar atunci cand esti constient ca te pot lasa oricand din cauza unui detaliu, parca orizonturile tale emotionale nu mai par atat de insorite. Ne temem sa gandim, ne temem sa ne lasam purtati de noi insine. Asa ca preferam sa ne ascundem in idei prefacute si in masti ale iluziei. Desigur, stim asta, dar e atat de bine... Inainte poate puteam sa cred in ceva si fara sa imi pun intrebari, pentru ca atunci nu ma interesa decat scopul, sau ceea ce pot obtine prin asta. Dar acum partea de mijloc, drumul pana acolo mi se pare de multe ori mai important decat finalitatea. De fapt, realitatea nu e reala, e constructia noastra. Mereu gasim un lucru bun in unul rau, si invers. Unde e de fapt puritatea lumii si a ceea ce suntem?
Daca ne temem de moarte, atunci vom cauta cai de a ne usura inimile de povara gandului. Si totusi, ne temem de gand sau de moarte in sine? Realitatea e intr-adevar a fiecaruia.
Cat de reala este prezenta mea in realitatea celuilalt?
vineri, 11 ianuarie 2008
Revolta circuitelor
Am simtit pe pielea mea, de data asta mai mult ca pana acum, cum e sa fii tinta unei conspiratii. Desigur, conspiratia este doar in mintea mea, dar in acelasi timp este modul meu de a-mi plange de mila. Aceasta conspiratie m-a tinut ieri de la rutina scrisului. M-a enervat asta cred mai mult oricare alte consecinte. Sunt atat de dependenta... ca nici nu merita sa ma prefac. Ieri lucrurile nu au mers bine deloc, sistemele alternau in functionare si ne, punctele mele de concentrare se miscau odata cu ele, ca sa ajung la sfarsitul zilei complet infasurata in textile, deprimata si ranita de propriile mele fixuri si frustrari. Astazi a fost mai bine, pentru ca am fortat lucrurile. Nu ma entuziasmez, stiu ca ziua e lunga, apoi vine cea de maine si tot asa. Circuitele ma urasc, si eu le urasc pe ele. Le urasc pentru ca imi distrug linia gandurilor, pentru ca ma priveaza de materiile prime existentei mele. Le urasc pentru ca somnul imi este sec, pentru ca senzatia de dimineata e una de greata si le urasc mai ales pentru ca se vor intampla din nou.
Ceva s-a rupt, ziua de ieri nu o pot recupera. Cea de azi nu se preconizeaza a fi una mai buna, pentru ca astept sa fiu din nou privata. E ridicol, daca stau si ma gandesc. Nu cred ca imi pasa, decat daca sunt ridicola cand nu trebuie, dar cu mine... cu mine imi permit sa fiu ridicola, si frustrata, si trista, si furioasa si neputincioasa.
Nu mai vreau sa stau singura. Cenusareasa independenta cedeaza. E la un etaj prea inalt al castelului. Nu vrea sa fie salvata, ci doar sa imparta furia.
Ceva s-a rupt, ziua de ieri nu o pot recupera. Cea de azi nu se preconizeaza a fi una mai buna, pentru ca astept sa fiu din nou privata. E ridicol, daca stau si ma gandesc. Nu cred ca imi pasa, decat daca sunt ridicola cand nu trebuie, dar cu mine... cu mine imi permit sa fiu ridicola, si frustrata, si trista, si furioasa si neputincioasa.
Nu mai vreau sa stau singura. Cenusareasa independenta cedeaza. E la un etaj prea inalt al castelului. Nu vrea sa fie salvata, ci doar sa imparta furia.
miercuri, 9 ianuarie 2008
Ziua asteptarii de-aiurea
In primul rand, titlul provine din denumirea data de Radu zilei lui de ieri, deci nu imi apartine in totalitate.
De cand m-am trezit am simtit ca ceva nu e in regula, ca desi aveam in fata multe ore de irosit, ceva avea sa mearga prost. Asa a fost. Dintr-un motiv strain mie, centrala nu mai mergea (din nou). De data asta avea sa fie mai de durata. "Un inceput bun", mi-am zis, incercand sa ma refugiez in viciile de dimineata. M-am apucat de o superficiala curatenie. Era nevoie, pentru ca nu m-am invrednicit de ceva vreme sa adun lucrurile total inutile de prin jurul meu. Nu le-am adunat pe toate, dar alea nu ma deranjeaza. Stiam ca ziua de azi nu avea sa fie ocupata de nici un fel de activitate intelectuala fortata, precum invatatul. Am mai sorbit putina cafea, si am contemplat asupra conditiei omului care traieste singur. M-am gandit cat e de apasatoare senzatia de a gasi singur solutii si de a te descurca fara nici un ajutor practic, de a lua lucrurile asa cum sunt, de a plati pentru toateserviciile (a se citi "favoruri") si de a te bucura singur cand se rezolva. De asemenea, m-am gandit la cum e sa iti bei cafeaua singur, sa nu te gasesti decat pe tine intr-o cutie si sa trebuiasca sa te duci TU sa iti iei paine si tigari.
Totusi, m-am gandit si cum e sa vii acasa si sa poti gandi in liniste, sa poti da volumele cat vrei tu de tare, sa nu trebuiasca sa te conformezi cu programele de somn ale altora si sa faci dusuri de o ora. Sa nu te supui la argumente de a iesi in oras sau de a face macaroane cu branza in loc de cartofi prajiti. Sa poti dormi pe canapea sau in dormitor, sa iti insiri lucrurile pe toata suprafata casei si nu intr-un coltisor inchis. Sa ai companie atunci cand o chemi TU, nu cand se autoinvita ea, sau se intampla sa nu fie a ta, ci a altuia. Sa te uiti in jur si sa vezi ca esti tu cel ce stai in toate camerele alea, ca e cuibusorul tau linistit si primitor, si ca nimeni nu te va gasi acolo, daca nu vrei. Care parte cantareste mai greu... Inca nu m-am hotarat.
Cand mi s-a terminat starea contemplativa, m-am apucat de citit. Spre surprinderea mea, a durat mai mult decat ma asteptam. Si uite asa, am terminat o carte de 525 de pagini. Draguta, nimic de zis, dar ceea ce m-a facut sa ma simt realmente bine a fost propria-mi consecventa. Deci se poate.
"Maine avem alte suprize pentru tine, draga mea", spune piticul de miercurea.
De cand m-am trezit am simtit ca ceva nu e in regula, ca desi aveam in fata multe ore de irosit, ceva avea sa mearga prost. Asa a fost. Dintr-un motiv strain mie, centrala nu mai mergea (din nou). De data asta avea sa fie mai de durata. "Un inceput bun", mi-am zis, incercand sa ma refugiez in viciile de dimineata. M-am apucat de o superficiala curatenie. Era nevoie, pentru ca nu m-am invrednicit de ceva vreme sa adun lucrurile total inutile de prin jurul meu. Nu le-am adunat pe toate, dar alea nu ma deranjeaza. Stiam ca ziua de azi nu avea sa fie ocupata de nici un fel de activitate intelectuala fortata, precum invatatul. Am mai sorbit putina cafea, si am contemplat asupra conditiei omului care traieste singur. M-am gandit cat e de apasatoare senzatia de a gasi singur solutii si de a te descurca fara nici un ajutor practic, de a lua lucrurile asa cum sunt, de a plati pentru toateserviciile (a se citi "favoruri") si de a te bucura singur cand se rezolva. De asemenea, m-am gandit la cum e sa iti bei cafeaua singur, sa nu te gasesti decat pe tine intr-o cutie si sa trebuiasca sa te duci TU sa iti iei paine si tigari.
Totusi, m-am gandit si cum e sa vii acasa si sa poti gandi in liniste, sa poti da volumele cat vrei tu de tare, sa nu trebuiasca sa te conformezi cu programele de somn ale altora si sa faci dusuri de o ora. Sa nu te supui la argumente de a iesi in oras sau de a face macaroane cu branza in loc de cartofi prajiti. Sa poti dormi pe canapea sau in dormitor, sa iti insiri lucrurile pe toata suprafata casei si nu intr-un coltisor inchis. Sa ai companie atunci cand o chemi TU, nu cand se autoinvita ea, sau se intampla sa nu fie a ta, ci a altuia. Sa te uiti in jur si sa vezi ca esti tu cel ce stai in toate camerele alea, ca e cuibusorul tau linistit si primitor, si ca nimeni nu te va gasi acolo, daca nu vrei. Care parte cantareste mai greu... Inca nu m-am hotarat.
Cand mi s-a terminat starea contemplativa, m-am apucat de citit. Spre surprinderea mea, a durat mai mult decat ma asteptam. Si uite asa, am terminat o carte de 525 de pagini. Draguta, nimic de zis, dar ceea ce m-a facut sa ma simt realmente bine a fost propria-mi consecventa. Deci se poate.
"Maine avem alte suprize pentru tine, draga mea", spune piticul de miercurea.
marți, 8 ianuarie 2008
Oare ce se intampla daca apas?
Mi-a placut ziua asta. A fost plina - de stres, de activitate a neuronilor, de iesit afara, de inca un pic de stres si apoi de calm subit. Agitatia a inceput inca de dimineata, cand a trebuit, de data asta fara voia mea, sa scriu despre niste baliverne care nu ar incapea nici in 10 volume, daramite in 3 pagini. Am scris, dar nu am comunicat. Apoi, au urmat obisnuitele panici micute cauzate fie de defectiuni la imprimanta exact atunci cand trebuie sa iesi pe usa, centrala cu pitici, telefon subit suprasolicitat si, de ce nu, lene. Mi-a luat ceva vreme pana sa ma calmez si sa imi reintru in simturi, mai ales ca nu ma ajutau nici replicile ieftine ale unora si nici faptul ca nu aveam tigara aia cand trebuia.
Pana am ajuns acasa mi-am reintrat in simtiri, numa' bine pentru genul de discutie care nu ar trebui sa fie o ocazie, ci o rutina. Nimic nu mi-a placut mai mult in ziua asta decat sa vorbesc, sa aud vorbindu-se, sa dau replici si sa mi se dea. Si asta avea sa se termine, evident, dar cand s-a intamplat, m-a cuprins o stare de calm si de liniste, de parca brusc mi-au crescut niste aripi in stand by, iar eu nu trebuia decat sa ma decid cand vreau sa ma folosesc de ele. Dintr-o data imprimanta mergea, centrala ma incalzea, timpul trecea si eu ramaneam oarecum fericita. Maine e o alta zi, cu alte griji si alti pitici - cei de miercurea.
Asa mi-ar placea sa fie zilele mele, sa simt ca trec prin ele, si nu ele prin mine, sa le iau asa cum sunt, pentru ca la sfarsitul lor, sa imi pot aminti zambind. Am vazut cum e sa fii motoras.
Pana am ajuns acasa mi-am reintrat in simtiri, numa' bine pentru genul de discutie care nu ar trebui sa fie o ocazie, ci o rutina. Nimic nu mi-a placut mai mult in ziua asta decat sa vorbesc, sa aud vorbindu-se, sa dau replici si sa mi se dea. Si asta avea sa se termine, evident, dar cand s-a intamplat, m-a cuprins o stare de calm si de liniste, de parca brusc mi-au crescut niste aripi in stand by, iar eu nu trebuia decat sa ma decid cand vreau sa ma folosesc de ele. Dintr-o data imprimanta mergea, centrala ma incalzea, timpul trecea si eu ramaneam oarecum fericita. Maine e o alta zi, cu alte griji si alti pitici - cei de miercurea.
Asa mi-ar placea sa fie zilele mele, sa simt ca trec prin ele, si nu ele prin mine, sa le iau asa cum sunt, pentru ca la sfarsitul lor, sa imi pot aminti zambind. Am vazut cum e sa fii motoras.
luni, 7 ianuarie 2008
Minima informatia
Astazi a fost, inca este una din zilele acelea in care imi dau seama ca imi fac prea multe griji pentru prea multe lucruri. De dimineata m-a coplesit o tristete acuta generata de o prezenta pierduta. Am incercat sa imi adorm grijile, dar m-am trezit cu mai multe. Din momentul in care am deschis ochii m-au napadit gandurile negre, ca sunt o groaza de lucruri nefacute si pentru care nu sunt pregatita. In speta, era vorba de scoala si de sesiunea ce va sa vie. Problema nu era sesiunea in sine, ci activitatile premergatoare ei - adunat materiale, cursuri, carti, pixuri si mai ales, informatii. Mi-am umplut cana cu cafea si am inceput sa alerg printre "nu stiu"-urile repetitive.
Grijile se adunau, se faceau din ce in ce mai mari si mai urate. Piticii malefici ma amenintau subtil ca mi s-au cam terminat tarcoalele si ca e timpul sa simt si eu concret cum e sa nu iti mearga bine. Apoi am incercat sa ma plang in stanga si in dreapta, sperand naiv la reciprocitate. Am primit-o. Dar nu m-a facut sa ma simt mai bine. Ziua s-a transformat brusc in vanatoare de informatii.
In drum spre scoala, m-am imbarbatat singura ascultand un cantec, o data, inca o data si inca o data, pana s-a ivit timid acel zambet de bucurie ca totusi e frumos asa, sa traiesti. Mai tarziu am discutat cu Nati, ea m-a inteles si a ramas ca "om scoate-o noi la capat cumva, doar nici dracu' nu e asa de negru". La vanatoare am avut o pusca buna. Era nevoie, la asa tinta. Am tras, am ochit, mi-am luat prada si am plecat multumita. Gandurile mi-erau deodata mai usoare, lucrurile incepeau sa aiba un sens si o prioritate. Prima incepe in seara asta.
Si uite asa, am trecut cu bine de tendinta de sinucidere mentala. Totul pare sa aiba alta forma cand esti informat. "Zoe, fii barbata!", zice un alt pitic.
Grijile se adunau, se faceau din ce in ce mai mari si mai urate. Piticii malefici ma amenintau subtil ca mi s-au cam terminat tarcoalele si ca e timpul sa simt si eu concret cum e sa nu iti mearga bine. Apoi am incercat sa ma plang in stanga si in dreapta, sperand naiv la reciprocitate. Am primit-o. Dar nu m-a facut sa ma simt mai bine. Ziua s-a transformat brusc in vanatoare de informatii.
In drum spre scoala, m-am imbarbatat singura ascultand un cantec, o data, inca o data si inca o data, pana s-a ivit timid acel zambet de bucurie ca totusi e frumos asa, sa traiesti. Mai tarziu am discutat cu Nati, ea m-a inteles si a ramas ca "om scoate-o noi la capat cumva, doar nici dracu' nu e asa de negru". La vanatoare am avut o pusca buna. Era nevoie, la asa tinta. Am tras, am ochit, mi-am luat prada si am plecat multumita. Gandurile mi-erau deodata mai usoare, lucrurile incepeau sa aiba un sens si o prioritate. Prima incepe in seara asta.
Si uite asa, am trecut cu bine de tendinta de sinucidere mentala. Totul pare sa aiba alta forma cand esti informat. "Zoe, fii barbata!", zice un alt pitic.
duminică, 6 ianuarie 2008
Draga Andrei,
Au trecut deja doua zile de cand sunt in Cluj. Daca ai citit si articolul de ieri, poate nici nu mai e nevoie sa detaliez subiectul asta.Ma apasa o stare de disconfort, atat fizic, cat si psihic. Starea asta cred ca e cauzata de senzatia permanenta de frig, afara si inauntru, de tendinta continua de a ma chirci cand merg pe strada si de a-mi baga cat mai adanc mainile in buzunar. Vreau sa treaca iarna, sa nu mai fie zapada, sa nu mai fie accidentele poleiului, sa nu mai fie blocate drumurile si sa pot sa merg drept pe strada, cu privirea inainte, nu in jos.
Ai plecat la Bucuresti sau inca esti "acasa"? Trebuie sa recunosc ca m-a surprins ideea de a da la facultatea de biologie, cu atat mai putin daca nu e cu scop profesional. Cu toate astea, pot sa inteleg de ce unele lucruri se fac, sau se vor a fi facute fara vreun scop concret. Tot ce pot sa iti zic e sa mergi inainte, daca asta vrei (cand zic asta nu tin cont de calculul randamentului, care clar nu va iesi in favoarea ta. Si ce daca?)
Nu am pornit inca la vanatoare de ursi, parca aici nu mai am aceeasi dorinta de a face asta. Acolo eram impulsionata de alte elemente, pe care aici nu le mai am. Probabil ca se vor compensa, dar deocamdata ma ascund de ursi, nu ii vanez, prefer momentan defensiva ofensivei. Azi e duminica, vezi si tu. Poate randurile de sus se puteau reduce la a afirma exact asta, "e duminica". Cu asta spuneam totul. Sper ca esti bine acolo unde esti, si te rog, mai scrie-mi, imi face bine sa interactionez cu alti neuroni atipici. Ai grija de tine, asa cum ar trebui sa am si eu de mine.
Andreea
Au trecut deja doua zile de cand sunt in Cluj. Daca ai citit si articolul de ieri, poate nici nu mai e nevoie sa detaliez subiectul asta.Ma apasa o stare de disconfort, atat fizic, cat si psihic. Starea asta cred ca e cauzata de senzatia permanenta de frig, afara si inauntru, de tendinta continua de a ma chirci cand merg pe strada si de a-mi baga cat mai adanc mainile in buzunar. Vreau sa treaca iarna, sa nu mai fie zapada, sa nu mai fie accidentele poleiului, sa nu mai fie blocate drumurile si sa pot sa merg drept pe strada, cu privirea inainte, nu in jos.
Ai plecat la Bucuresti sau inca esti "acasa"? Trebuie sa recunosc ca m-a surprins ideea de a da la facultatea de biologie, cu atat mai putin daca nu e cu scop profesional. Cu toate astea, pot sa inteleg de ce unele lucruri se fac, sau se vor a fi facute fara vreun scop concret. Tot ce pot sa iti zic e sa mergi inainte, daca asta vrei (cand zic asta nu tin cont de calculul randamentului, care clar nu va iesi in favoarea ta. Si ce daca?)
Nu am pornit inca la vanatoare de ursi, parca aici nu mai am aceeasi dorinta de a face asta. Acolo eram impulsionata de alte elemente, pe care aici nu le mai am. Probabil ca se vor compensa, dar deocamdata ma ascund de ursi, nu ii vanez, prefer momentan defensiva ofensivei. Azi e duminica, vezi si tu. Poate randurile de sus se puteau reduce la a afirma exact asta, "e duminica". Cu asta spuneam totul. Sper ca esti bine acolo unde esti, si te rog, mai scrie-mi, imi face bine sa interactionez cu alti neuroni atipici. Ai grija de tine, asa cum ar trebui sa am si eu de mine.
Andreea
sâmbătă, 5 ianuarie 2008
Cate "case"...
Am ajuns acasa, in Cluj, in apartamentul meu frumos si prea putin incalzit, dupa mine. Am ajuns din nou la etajul 8, langa statia lui 3, la 5 minute de Iulius si mult prea departe de ceilalti. Aseara intrasem intr-o stare de agitatie complet nejustificata, si incepusem sa ma plang ca ceva mereu merge prost in casa asta. Eram iritata destul de rau, asa de tare incat imi doream sa nu fi plecat de acasa (cealalta casa, Onesti). Totusi, starea mea era complet nejustificata, pentru ca singurul lucru care nu functiona era conexiunea la net. Stiam asta, incercam sa ma conving ca exagerez, dar cumva, piticul ALA isi facea loc nestingherit in mintea mea, facandu-ma sa nu mai vad clar.
Ma tinea de la a vedea ca am doua vieti diferite, desfasurate in locuri diferite. Acasa "acolo" nimic nu conteaza, totul se rezuma la cativa prieteni, cateva activitati, mereu aceleasi, dar de fiecare data placute. Acolo totul e mic, totul e neterminat parca, mai stramb, mai murdar, insa atat de familiar. Parintii sunt acolo, fostul liceu, "Binecuvantati", unde fumam pe ascuns intr-o seara de scoala, chioscurile inguste si sarace, magazinele "moderne" si camera mea. Acolo am devenit ceea ce sunt astazi, acolo mi-am facut primii prieteni si m-am indragostit prima oara, acolo e imaginea vietii mele de adolescent. Tot ce e "aici" pare desprins dintr-o poveste, o poveste pe care nicicum nu reusesc sa o vad ca facand parte din "mine", desi e complet pe dos.
Acasa "aici" e altfel. Stau singura, am mai putini prieteni, nu am asimilat inca atmosfera si viata de aici, care e mult mai plina de griji si de posibilitati ca lucrurile sa mearga prost. Aici, in capatul lumii, sunt departe de oamenii dragi mie si de senzatia de caldura plictisitoare de acolo. Cu toate astea, aici vreau sa fiu. Imi place cum nimic nu e usor si mai ales imi place ca orasul asta ma forteaza oarecum sa ma "gasesc" pe mine insami. Sunt obligata sa trasez niste contururi si sa stabilesc niste limite, niste prioritati, ca mai apoi sa le respect. Ciudat sentiment, de a avea mai multe "case", atat de diferite si totusi atat de "ale tale".
Ma tinea de la a vedea ca am doua vieti diferite, desfasurate in locuri diferite. Acasa "acolo" nimic nu conteaza, totul se rezuma la cativa prieteni, cateva activitati, mereu aceleasi, dar de fiecare data placute. Acolo totul e mic, totul e neterminat parca, mai stramb, mai murdar, insa atat de familiar. Parintii sunt acolo, fostul liceu, "Binecuvantati", unde fumam pe ascuns intr-o seara de scoala, chioscurile inguste si sarace, magazinele "moderne" si camera mea. Acolo am devenit ceea ce sunt astazi, acolo mi-am facut primii prieteni si m-am indragostit prima oara, acolo e imaginea vietii mele de adolescent. Tot ce e "aici" pare desprins dintr-o poveste, o poveste pe care nicicum nu reusesc sa o vad ca facand parte din "mine", desi e complet pe dos.
Acasa "aici" e altfel. Stau singura, am mai putini prieteni, nu am asimilat inca atmosfera si viata de aici, care e mult mai plina de griji si de posibilitati ca lucrurile sa mearga prost. Aici, in capatul lumii, sunt departe de oamenii dragi mie si de senzatia de caldura plictisitoare de acolo. Cu toate astea, aici vreau sa fiu. Imi place cum nimic nu e usor si mai ales imi place ca orasul asta ma forteaza oarecum sa ma "gasesc" pe mine insami. Sunt obligata sa trasez niste contururi si sa stabilesc niste limite, niste prioritati, ca mai apoi sa le respect. Ciudat sentiment, de a avea mai multe "case", atat de diferite si totusi atat de "ale tale".
joi, 3 ianuarie 2008
Mult e pana la celalalt capat, Doamne!...
Astazi am de facut unul dintre cele mai lungi drumuri, pentru mine cel putin. Drumul Onesti-Cluj. E cel mai lung nu ca distanta, ci ca senzatie. Stiu ca trebuie sa ajung dintr-un capat de tara in altul, ca trebuie sa schimb mijloace de transport, stari de comoditate, genuri de priviri si tipuri de oameni. Cele 5 ore de mers cu trenul de la Brasov la Cluj sunt cele mai greu de suportat, iar asta se intampla absolut de fiecare data. Nu e mult nici ca timp, stiu, dar eu una trec prin niste stari care ma lasa la destinatie de-a dreptul epuizata, atat fizic, cat si psihic.
Drumul spre Brasov e in regula, pentru ca de cele mai multe ori sunt eu la volan si imi da o senzatie de bine, de control si de satisfactie. De la Brasov in schimb...alta poveste. Cu bagajele in spate si in maini, imi fac loc in compartiment, unde ma asez cuminte la locul meu. Nu ma ridic decat daca e nevoie, altfel imi gasesc ocupatii. Apoi, pentru 5 ore mi se invart gandurile in cap ca un titirez, pe fundalul peisajului, care deja e prea cunoscut. Daca m-as privi din afara, cred ca as arata ca o adolescenta pierduta, antisociala care se gandeste la cum sa cheltuiasca mai repede banii parintilor pe alcool, droguri si dezmat. Nu ma intereseaza, eu stiu.
Ma consolez cu cu gandul ca atunci cand o sa ma vad acolo, nimic nu va mai fi contat. Voi fi ajuns atat de departe de tot, incat nu pot decat sa imi iau bagajul si sa ma indrept obosita spre rutina mea placuta.
Drumul spre Brasov e in regula, pentru ca de cele mai multe ori sunt eu la volan si imi da o senzatie de bine, de control si de satisfactie. De la Brasov in schimb...alta poveste. Cu bagajele in spate si in maini, imi fac loc in compartiment, unde ma asez cuminte la locul meu. Nu ma ridic decat daca e nevoie, altfel imi gasesc ocupatii. Apoi, pentru 5 ore mi se invart gandurile in cap ca un titirez, pe fundalul peisajului, care deja e prea cunoscut. Daca m-as privi din afara, cred ca as arata ca o adolescenta pierduta, antisociala care se gandeste la cum sa cheltuiasca mai repede banii parintilor pe alcool, droguri si dezmat. Nu ma intereseaza, eu stiu.
Ma consolez cu cu gandul ca atunci cand o sa ma vad acolo, nimic nu va mai fi contat. Voi fi ajuns atat de departe de tot, incat nu pot decat sa imi iau bagajul si sa ma indrept obosita spre rutina mea placuta.
miercuri, 2 ianuarie 2008
Mira-m-am
Apreciez sincer oamenii care reusesc sa isi creeze ocupatii productive. Daca mai face si niste bani.... sau primeste beneficii de vreun fel... cu atat mai bine. Cred ca mereu mi-a fost trezita invidia fata de aceste persoane, care fac lucruri pe care altii prefera sa le lase pe mai tarziu, pentru cand "vor fi mari" sau pentru cand se vor plictisi atat de tare incat nu vor avea alta alternativa. Cand zic ocupatii productive, ma refer la lucruri gen a-ti deschide o afacere (de chibrituri sau ata colorata, nu conteaza), a face parte dintr-un proiect cultural mare sau chiar de a participa, fie si pe post de "gura-casca" la evenimente de tot soiul. Stiu ca multi prefera sa isi piarda timpul, stiu pentru ca asta fac si eu, dar mai apar oameni din astia care iti ofera o motivatie, si un stimul. Poate dureaza numai pana ajungi acasa si deschizi televizorul sau messengerul, dar poate, cu putin noroc,te fac sa vrei si tu.
Personal ma simt undeva la mijloc, nu sunt persoana care e mereu disponibila pentru cafea, dar nici cea mereu "cu treburi". Pentru mine e mai importanta activitatea creierului decat a corpului, sau cel putin acum cred asta, cand mi-e mai usor sa gandesc decat sa ma misc. Ca sa ajungi la echilibru, in care activitatile implica si miscare si gandire.... E ceva mai complicat, odata ce te prinde una din extreme. Nu-mi place de mine cand mi se ofera motivatii, exemple si cai, iar eu le ignor, numai ca sa ma plang de exact aceleasi lucruri si a doua zi. Urat si total "parazitesc" din partea mea, dar continui sa incerc, poate poate intr-o zi o sa ma trezesc cu o revelatie, o sa imi porneasca automat motorul turbo si o sa iau parte la revolutie.
Cineva m-a incurajat convingator ca "lucrurile vin de la sine". Asa sa fie?... Cand stii ca atunci e momentul, ca atunci planetele se aliniaza perfect si e potrivit sa "faci"?...
Personal ma simt undeva la mijloc, nu sunt persoana care e mereu disponibila pentru cafea, dar nici cea mereu "cu treburi". Pentru mine e mai importanta activitatea creierului decat a corpului, sau cel putin acum cred asta, cand mi-e mai usor sa gandesc decat sa ma misc. Ca sa ajungi la echilibru, in care activitatile implica si miscare si gandire.... E ceva mai complicat, odata ce te prinde una din extreme. Nu-mi place de mine cand mi se ofera motivatii, exemple si cai, iar eu le ignor, numai ca sa ma plang de exact aceleasi lucruri si a doua zi. Urat si total "parazitesc" din partea mea, dar continui sa incerc, poate poate intr-o zi o sa ma trezesc cu o revelatie, o sa imi porneasca automat motorul turbo si o sa iau parte la revolutie.
Cineva m-a incurajat convingator ca "lucrurile vin de la sine". Asa sa fie?... Cand stii ca atunci e momentul, ca atunci planetele se aliniaza perfect si e potrivit sa "faci"?...
marți, 1 ianuarie 2008
Tipare
Realizez in fiecare zi acelasi lucru, si anume ca viata mea (poate si a altora), in contextual “vietii” in general, se desfasoara dupa anumite tipare. Ele sunt mereu aceleasi in sine, desi de cele mai multe ori cu diferite nuante. Din cand in cand apare cate unul nou, care este rapid asimilat in sistemul autogenerator. Isi gaseste locul, isi face conexiunile cu restul, si contribuie la bunul mers al motorasului, la randul lui lustruit grijuliu de pitici. Acesti pitici, de diferite infatisari si dimensiuni, fac viata ce e, si anume o foarte mare aglomeratie si agitatie de reactii. Puse cap la cap, acestea formeaza sfere de situatii, reprezentand etape de dezvoltare si diversificare, etape care, INTAMPLATOR, seamana foarte mult cu niste sabloane. E « normal » sa te simti obosit in prima zi a anului nou, e « firesc » sa te superi atunci cand esti desconsiderat, este absolut « de bun simt » sa iti ajuti semenii si este indubitabil « logic » sa te desparti de partener atunci cand te inseala.
Te-ai gandi ca, din moment ce esti constient de tiparele astea, ai putea sa reactionezi mai bine, dar nu, e mereu acelasi lucru, interminabil, dar de fiecare data fascinant. Eu una m-am imprietenit cu piticii mei, m-am obisnuit cu gandul ca astazi dorm si ma lasa in pace si ca maine o sa ma cert cu ei de moarte si o sa le jur razboi. E « normal » sa fie asa. Cand apar altii, ii aduc si pe ei in sistem, si incerc sa le gasesc o casuta ( a se citi « cusca ») unde sa le fie bine si lor, si mie.
Aceleasi sentimente ma incearca de fiecare data cand plec de acasa, cand ma despart din nou de prietenii mei pentru o perioada nedeterminata, cand se termina anul, cand se apropie craciunul, cand cade prima zapada, cand nu primesc nimic dintr-o discutie, cand sunt la a treia cafea intr-o maghernita, duminica dupa-amiaza, cand nu am cu cine sa merg la teatru si mai ales cand stiu ca nu fac nimic din tot ce as putea. “Prostii...”, spune un pitic.
Te-ai gandi ca, din moment ce esti constient de tiparele astea, ai putea sa reactionezi mai bine, dar nu, e mereu acelasi lucru, interminabil, dar de fiecare data fascinant. Eu una m-am imprietenit cu piticii mei, m-am obisnuit cu gandul ca astazi dorm si ma lasa in pace si ca maine o sa ma cert cu ei de moarte si o sa le jur razboi. E « normal » sa fie asa. Cand apar altii, ii aduc si pe ei in sistem, si incerc sa le gasesc o casuta ( a se citi « cusca ») unde sa le fie bine si lor, si mie.
Aceleasi sentimente ma incearca de fiecare data cand plec de acasa, cand ma despart din nou de prietenii mei pentru o perioada nedeterminata, cand se termina anul, cand se apropie craciunul, cand cade prima zapada, cand nu primesc nimic dintr-o discutie, cand sunt la a treia cafea intr-o maghernita, duminica dupa-amiaza, cand nu am cu cine sa merg la teatru si mai ales cand stiu ca nu fac nimic din tot ce as putea. “Prostii...”, spune un pitic.
Check Point
Cine zice ca trebuie sa sarbatoresc un sfarsit ? Da, da, stiu, un inceput, nu un sfarsit. Nu stiu altii cum sunt, dar eu resimt ziua asta ca pe unul din sfarsiturile alea « mari », pe care nu ti le amintesti dupa, dar care lasa o urma in tine, insesizabila. Fiecare an care trece e un an din tine, 365 de zile in care ai avut sansa sa fii asa cum vrei. Poate ti-ai urmarit drumul si ti-a mers bine, poate ti-ai schimbat directia si acum esti la inceput, poate ai iesit de tot de pe drum si esti undeva in camp, in cautarea nordului sau esti in exact acelasi loc in care erai si anul trecut. Oricum ar fi, ceva s-a sfarsit.
O singura noapte in care toti oamenii din lumea asta se bucura pentru acelasi lucru, o noapte in care luminile ard cu acelasi scop. Singura noapte cand toti se intalnesc in acelasi punct, se iau de mana (sau de pahar) si incep acelasi lucru. Indiferent de ce a fost si cum a fost, ce va fi va fi mai bine, sau cel putin, asa spun urarile (naive, de altfel, dar suntem oameni, ce sa facem).
De fapt, toate straduintele astea festive sunt doar mijloace de a trece mai usor peste tristetea, regretul si nostalgia zilelor in care « poate ar fi trebuit sa », « mai bine nu ». Nimic nu va fi vreodata de ajuns, dar mereu speram, mereu ne uram numai de bine, si mereu ne adunam la cea mai mare petrecere. Nimeni nu vrea sa fie singur, pentru ca nimeni nu vrea sa « sfarseasca » asa. Suntem atat de singuri si de speriati… Si numai in momente ca astea ne dam seama de fapt ca timpul trece, ca lucrurile se misca, iar noi, pe bicicletele noastre vechi, ne apropiem din ce in ce mai mult de ultimul sfarsit. Nimeni nu va recunoaste, dar o va simti mai mult cu fiecare petrecere, si e de ajuns.
« La multi ani !» Cat de multi, oare ?....
O singura noapte in care toti oamenii din lumea asta se bucura pentru acelasi lucru, o noapte in care luminile ard cu acelasi scop. Singura noapte cand toti se intalnesc in acelasi punct, se iau de mana (sau de pahar) si incep acelasi lucru. Indiferent de ce a fost si cum a fost, ce va fi va fi mai bine, sau cel putin, asa spun urarile (naive, de altfel, dar suntem oameni, ce sa facem).
De fapt, toate straduintele astea festive sunt doar mijloace de a trece mai usor peste tristetea, regretul si nostalgia zilelor in care « poate ar fi trebuit sa », « mai bine nu ». Nimic nu va fi vreodata de ajuns, dar mereu speram, mereu ne uram numai de bine, si mereu ne adunam la cea mai mare petrecere. Nimeni nu vrea sa fie singur, pentru ca nimeni nu vrea sa « sfarseasca » asa. Suntem atat de singuri si de speriati… Si numai in momente ca astea ne dam seama de fapt ca timpul trece, ca lucrurile se misca, iar noi, pe bicicletele noastre vechi, ne apropiem din ce in ce mai mult de ultimul sfarsit. Nimeni nu va recunoaste, dar o va simti mai mult cu fiecare petrecere, si e de ajuns.
« La multi ani !» Cat de multi, oare ?....
O alta duminica lichida
In mod ciudat, incep sa ma obisnuiesc cu duminicile. Deja exista de atata vreme in mine incat au devenit o bucatica atasata natural. Pana acum m-am invatat sa le resping, sa fiu, o data la sase zile, "bolnava" de duminica, si asta cu toate simptomele de rigoare: trezit tarziu, cu o senzatie de oboseala acuta, activitati cel putin nestimulative (iesit la cafea in vreun pub obscur, TV, messenger – loc de lamentatie), stare de tacere si sentimentul unui timp distorsionat. Toate astea se intampla mereu, in fiecare saptamana, indiferent de loc, vreme, timp sau persoane. Poate a intrat atat de adanc in constiinta mea incat nu imi mai ramane decat sa o recunosc. In zilele astea, nimic nu pare sa aiba vreun sens sau vreun scop. Totul se petrece ridicol de lent si atat de ineficient incat apare mereu o bruma de depresie si nefericire existentiala. De fapt, pentru mine duminicile sunt zile de revelatie, in care mi se astern in fata ochilor toate adevarurile vietii mele, imposibil de ignorat, dar atat de coplesitoare. Unele dupa altele, pitici dupa pitici fac ziua sa treaca, lasand in urma acel gust amar al tristetii care nu trece niciodata.
Duminica este ziua in care toate lucrurile par sa aiba sens, desi nu au. Duminica imi dau seama de ce nu sunt multumita de mine, de ce nu am destui prieteni iar cei pe care ii am sunt departe de mine, de ce niciodata nu ajung in locurile in care imi doresc, de ce nu ma simt fericita, de ce niciodata nimic nu e de ajuns sa ma consider mai buna, de ce ar trebui sa ma las de fumat, de ce am atatea facturi pe masa si de ce viitorul nu suna bine. Ma uit pe geam si vad efectiv cum timpul curge, cum se transforma in miere si curge ridicol de incet. E ora trei dupa-amiaza, climaxul zilei de duminica. Acum oamenii fie dormiteaza in fata televizorului la o emisiune proasta, fie dorm de-a binelea, fie pur si simplu sunt intr-o stare de plutire fizica. Strazile sunt goale, magazinele inchise, prea putine masini si nici un sunet. Trebuie sa imi „soptesc” gandurile, de frica sa nu trezesc timpul. De fapt, pana si gandurile sunt vagi, si miscarile, si culorile, si oamenii.
Amorteala asta nenorocita continua pana tarziu, cand in sfarsit pot sa ii pun capat dormind. Utimele momentele de constienta sunt cele in care realizez ca oricat de fericita sau ma rog, de multumita as fi de anumite aspecte ale vietii mele, ele vor fi mereu devalorizate de sentimentul de nefericire care numa in zilele astea apare. Inevitabil, o zi pe saptamana mereu voi fi trista si in urma timpului. O zi de odihna exagerata, in care totul se prelinge intr-o directie pe care nu am sa o inteleg niciodata.
Duminica este ziua in care toate lucrurile par sa aiba sens, desi nu au. Duminica imi dau seama de ce nu sunt multumita de mine, de ce nu am destui prieteni iar cei pe care ii am sunt departe de mine, de ce niciodata nu ajung in locurile in care imi doresc, de ce nu ma simt fericita, de ce niciodata nimic nu e de ajuns sa ma consider mai buna, de ce ar trebui sa ma las de fumat, de ce am atatea facturi pe masa si de ce viitorul nu suna bine. Ma uit pe geam si vad efectiv cum timpul curge, cum se transforma in miere si curge ridicol de incet. E ora trei dupa-amiaza, climaxul zilei de duminica. Acum oamenii fie dormiteaza in fata televizorului la o emisiune proasta, fie dorm de-a binelea, fie pur si simplu sunt intr-o stare de plutire fizica. Strazile sunt goale, magazinele inchise, prea putine masini si nici un sunet. Trebuie sa imi „soptesc” gandurile, de frica sa nu trezesc timpul. De fapt, pana si gandurile sunt vagi, si miscarile, si culorile, si oamenii.
Amorteala asta nenorocita continua pana tarziu, cand in sfarsit pot sa ii pun capat dormind. Utimele momentele de constienta sunt cele in care realizez ca oricat de fericita sau ma rog, de multumita as fi de anumite aspecte ale vietii mele, ele vor fi mereu devalorizate de sentimentul de nefericire care numa in zilele astea apare. Inevitabil, o zi pe saptamana mereu voi fi trista si in urma timpului. O zi de odihna exagerata, in care totul se prelinge intr-o directie pe care nu am sa o inteleg niciodata.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
