O alta duminica lichida

In mod ciudat, incep sa ma obisnuiesc cu duminicile. Deja exista de atata vreme in mine incat au devenit o bucatica atasata natural. Pana acum m-am invatat sa le resping, sa fiu, o data la sase zile, "bolnava" de duminica, si asta cu toate simptomele de rigoare: trezit tarziu, cu o senzatie de oboseala acuta, activitati cel putin nestimulative (iesit la cafea in vreun pub obscur, TV, messenger – loc de lamentatie), stare de tacere si sentimentul unui timp distorsionat. Toate astea se intampla mereu, in fiecare saptamana, indiferent de loc, vreme, timp sau persoane. Poate a intrat atat de adanc in constiinta mea incat nu imi mai ramane decat sa o recunosc. In zilele astea, nimic nu pare sa aiba vreun sens sau vreun scop. Totul se petrece ridicol de lent si atat de ineficient incat apare mereu o bruma de depresie si nefericire existentiala. De fapt, pentru mine duminicile sunt zile de revelatie, in care mi se astern in fata ochilor toate adevarurile vietii mele, imposibil de ignorat, dar atat de coplesitoare. Unele dupa altele, pitici dupa pitici fac ziua sa treaca, lasand in urma acel gust amar al tristetii care nu trece niciodata.

Duminica este ziua in care toate lucrurile par sa aiba sens, desi nu au. Duminica imi dau seama de ce nu sunt multumita de mine, de ce nu am destui prieteni iar cei pe care ii am sunt departe de mine, de ce niciodata nu ajung in locurile in care imi doresc, de ce nu ma simt fericita, de ce niciodata nimic nu e de ajuns sa ma consider mai buna, de ce ar trebui sa ma las de fumat, de ce am atatea facturi pe masa si de ce viitorul nu suna bine. Ma uit pe geam si vad efectiv cum timpul curge, cum se transforma in miere si curge ridicol de incet. E ora trei dupa-amiaza, climaxul zilei de duminica. Acum oamenii fie dormiteaza in fata televizorului la o emisiune proasta, fie dorm de-a binelea, fie pur si simplu sunt intr-o stare de plutire fizica. Strazile sunt goale, magazinele inchise, prea putine masini si nici un sunet. Trebuie sa imi „soptesc” gandurile, de frica sa nu trezesc timpul. De fapt, pana si gandurile sunt vagi, si miscarile, si culorile, si oamenii.

Amorteala asta nenorocita continua pana tarziu, cand in sfarsit pot sa ii pun capat dormind. Utimele momentele de constienta sunt cele in care realizez ca oricat de fericita sau ma rog, de multumita as fi de anumite aspecte ale vietii mele, ele vor fi mereu devalorizate de sentimentul de nefericire care numa in zilele astea apare. Inevitabil, o zi pe saptamana mereu voi fi trista si in urma timpului. O zi de odihna exagerata, in care totul se prelinge intr-o directie pe care nu am sa o inteleg niciodata.