Astazi am de facut unul dintre cele mai lungi drumuri, pentru mine cel putin. Drumul Onesti-Cluj. E cel mai lung nu ca distanta, ci ca senzatie. Stiu ca trebuie sa ajung dintr-un capat de tara in altul, ca trebuie sa schimb mijloace de transport, stari de comoditate, genuri de priviri si tipuri de oameni. Cele 5 ore de mers cu trenul de la Brasov la Cluj sunt cele mai greu de suportat, iar asta se intampla absolut de fiecare data. Nu e mult nici ca timp, stiu, dar eu una trec prin niste stari care ma lasa la destinatie de-a dreptul epuizata, atat fizic, cat si psihic.
Drumul spre Brasov e in regula, pentru ca de cele mai multe ori sunt eu la volan si imi da o senzatie de bine, de control si de satisfactie. De la Brasov in schimb...alta poveste. Cu bagajele in spate si in maini, imi fac loc in compartiment, unde ma asez cuminte la locul meu. Nu ma ridic decat daca e nevoie, altfel imi gasesc ocupatii. Apoi, pentru 5 ore mi se invart gandurile in cap ca un titirez, pe fundalul peisajului, care deja e prea cunoscut. Daca m-as privi din afara, cred ca as arata ca o adolescenta pierduta, antisociala care se gandeste la cum sa cheltuiasca mai repede banii parintilor pe alcool, droguri si dezmat. Nu ma intereseaza, eu stiu.
Ma consolez cu cu gandul ca atunci cand o sa ma vad acolo, nimic nu va mai fi contat. Voi fi ajuns atat de departe de tot, incat nu pot decat sa imi iau bagajul si sa ma indrept obosita spre rutina mea placuta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu