Revelatia unei societati trecute si credinta ei m-a facut astazi sa ma gandesc de ce oamenii cred in ceva cu atata ardoare si nu sunt dispusi nicicum sa renunte la ceea ce, cred ei, ii definesc ca si indivizi. Ma refer la religie si la credinta in toate cele date pe tava, sigurantele si indoielile, angoasele si consolarile. Suntem o umanitate slaba, vulnerabila si trista. Incercam sa ne gasim singuri moduri naive, uneori irationale, de a depasi anumite temeri si nesigurante pe care daca le-am infrunta asa cum sunt, am cadea brusc intr-o prapastie fara fund. Trec acum de religie si credinta, nu mi-ar ajunge zilele sa ma revolt si sa dau din neuroni, si sincer, nici nu vreau. Dar ma refer (astazi) la credinte in general, credinte in noi, in sistemul nostru de valori si principiile dupa care ne ducem traiul. De cand ma stiu am fost instruita sa am principii, si sa gandesc lucrurile in asa fel incat sa fiu corecta, realista, aspra cu mine insami atunci cand e nevoie, dar si "descurcareata". De ce oamenii prefera cu atata incapatanare sa creada ca lucrurile vor merge bine numai pentru ca ei asa vor? Vointa nu a fost niciodata, din cate stiu eu, suficienta sa "mute muntii". Nu la modul realist. Nu am crezut asta, si nici nu o voi crede.
E prea putin sa vrei, e prea putin sa iti pui sperantele in joc si sa astepti sa se termine in favoarea ta. Desigur, daca poti sa intreprinzi actiuni care sa incline balanta in directia potrivita cu atat mai bine, dar pana la urma, unde e limita dintre realism si ipocrizie? Vulnerabilitatea cere sisteme de aparare, dar atunci cand esti constient ca te pot lasa oricand din cauza unui detaliu, parca orizonturile tale emotionale nu mai par atat de insorite. Ne temem sa gandim, ne temem sa ne lasam purtati de noi insine. Asa ca preferam sa ne ascundem in idei prefacute si in masti ale iluziei. Desigur, stim asta, dar e atat de bine... Inainte poate puteam sa cred in ceva si fara sa imi pun intrebari, pentru ca atunci nu ma interesa decat scopul, sau ceea ce pot obtine prin asta. Dar acum partea de mijloc, drumul pana acolo mi se pare de multe ori mai important decat finalitatea. De fapt, realitatea nu e reala, e constructia noastra. Mereu gasim un lucru bun in unul rau, si invers. Unde e de fapt puritatea lumii si a ceea ce suntem?
Daca ne temem de moarte, atunci vom cauta cai de a ne usura inimile de povara gandului. Si totusi, ne temem de gand sau de moarte in sine? Realitatea e intr-adevar a fiecaruia.
Cat de reala este prezenta mea in realitatea celuilalt?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu