Count down your loses and move on...

Azi e din nou duminica, din nou soare si mai ales, din nou DUMINICA. DUMINICA se defineste nu numai ca zi a saptamanii, ci si ca stare de spirit, ceea ce e cel mai important. Zilele trecute eram pierduta, apoi usor usor m-am resemnat cu toate schimbarile. Cand mi-era mai bine, a aparut elementul care lipsea, dar pe care nu il pot avea.

Faptul ca nu il pot avea e cel mai dureros. Am crezut si m-am asteptat sa imi treaca dorul de element, sa imi dau seama ca a fost doar o senzatie draguta, un energizant pentru viata ce are sa urmeze. Dar nu anticipasem ca o sa ma simt in continuare pierduta, de data asta din cauza lui. O experienta de o zi s-a transformat intr-un sentiment care pare sa nu se mai termine. Nu a trecut, nu m-am putut resemna cu absenta lui si acum e ca si cum sunt in mijlocul unui pod, fara sa stiu incotro sa o apuc. In general, nu cred in sentimentele rapid profunde, nu cred ca au durabilitate. De data asta mi-a fost dat sa inteleg ca poate m-am inselat. Sau poate e doar lipsa de posibilitate de a ma manifesta, de a-l exterioriza si de a-l asimila asa cum este si nu cum as vrea sa fie.

Posibilitatile sunt infinite, dar putin probabile... As vrea elementul ala inapoi, sub forma de farame, daca nu se poate altfel, numai sa nu il pierd...

Take Ionescu nr. 36

Afara e atat de umed si de trist incat mi-am luat timpul de mana si am pornit cu el la plimbare. Am mers pe strazi pe care nu am mai fost pana acum, am decis sa merg inainte, apoi la dreapta, apoi la stanga, apoi sa aleg, pana cand nu o sa ma mai intereseze unde sunt, pentru ca o sa fiu departe. Asta cautam, sa fiu departe de strada mea, de blocul meu, de luminile alea, de nisipul ala nenorocit de la coltul strazii. Nu stiam ca strazile sunt atat de frumoase. Si nu stiam ca locuintele oamenilor, casele lor pot avea atatea intelesuri si pot sa imi dea o stare atat de buna. De fapt, intotdeauna mi-a placut sa vad case, sa imi imaginez cine sta acolo, ce e in spate, unde sta cainele, de unde se aprinde lumina in curte. M-a fascinat personalitatea fiecarei case, cum functioneaza ea, daca e trista sau ingrijita, daca e veche sau abia construita, daca leaganul din spate mai e folosit de cineva...

Acelasi lucru l-am facut si in seara asta. M-am pierdut printre atatea case. Erau unele cu balconul din lemn, cu pavaj curat si becuri rotunde, altele cu hubloane vechi si murdare, sparte intr-un colt, cu buruieni in curte, si fara nici o lumina. Ma intrebam daca e goala sau daca e cineva batran, sau doar trist, caruia nu ii place lumina, si care trece peste timp asa cum timpul trece peste iarba din spatele curtii lui, sau poate e cineva care e atat de furios incat prefera sa lase hublourile trase, sa nu il auda nimeni. Mansarda altei case era luminata intr-un albastru sumbru, ca si cum acolo se aflau si cerul, si apa, si toate cate sunt albastre. La parter, citea la masa o fata, cu capul intre maini. Mai departe, am dat peste o casuta cu o usa moderna, si un geam colorat cu lumini de Craciun. Pe fereastra scria "Masaj". Nu parea un salon obisnuit, ci unul din acelea unde intri, si ce se intampla, ramane acolo, un loc de pierzanie, unde te asteapta si mai multe lumini obscure, ispite si greseli, unde totul e relativ, un fel de "La tiganci". Asa imi place sa cred. Toate aratau atat de diferit. Unele erau frumoase, curate, luxoase, stralucitoare, iar altele... altele erau doar acolo. Eu treceam pe langa toate, dorindu-mi sa intru in fiecare dintre ele, sa le simt, sa le gasesc povestea, si apoi sa o scriu.

Am schimbat de multe ori directia, fara sa stiu incotro ma indrept sau cat e ceasul. Si atunci am vazut-o. Stateam in fata ei, ii priveam ferestrele nemtesti si gardul transparent, intunericul din spate si intrerupatorul pentru lumina de afara. Take Ionescu nr. 36 se numea. Era atat de frumoasa incat nu imi puteam lua ochii de la ea. Inauntru, se vedeau pereti de lemn, flori pe ici pe colo, un coridor dufuz luminat si o masa intr-un colt. Unul dintre dormitoare avea draperiile trase, lasand doar un colt deschis, de unde aparea o veioza mica. Lumina era atat de galbena si de calda, incat simteam linistea inauntrului, chiar daca eram afara. Brazii din fata casei erau inalti, bogati, verzi si odihnitori. Imi imaginam umbra lor, soarele trecand prin ei. O casuta mica, fara etaj, alba si cocheta, o casuta magica. Am stat minute in sir in fata ei, privind-o, si imaginandu-mi... mi-ar fi placut sa fie casuta mea, coltisorul meu de liniste, bucatica mea de poveste.

Cand timpul trece altfel

Ce te faci cand o parte din tine incepe sa putrezeasca? Ce te faci atunci cand lacrimile din fiecare zi nu mai sunt de fericire? Ce te faci cand trebuie sa spui "gata" si sa mergi mai departe? Stiu ca lucrurile astea, schimbarile, drumurile noi, relatiile, toate trec, vin altele noi, toate sunt normale si substituibile intr-un fel sau altul, dar pentru mine schimbarea e ca si cum mi-as taia o mana. Mana dreapta. Picatura de fericire e aproape secata de tot. Tot ce o mai tine in viata sunt vorbele ei, amintirile, amintiri, imaginile, sentimentele vechi, si poate nimic mai mult. De o vreme incoace fericirea mi-a fost indiferenta, in sensul ca presupuneam ca e inca acolo, si o luam de buna. Am facut asta si nu m-am gandit ca poate asta inseamna ca am uitat sa o simt.

Ce te faci atunci cand ceea ce insemna totul pentru tine acum nu mai inseamna decat ceva atat de insuficient? Ce te faci cand nu mai poti sa visezi la fericirea aia pe care o aveai atat de clar in minte, ce te faci cand visele iti sunt interzise de tine insuti, iar in locul lor nu e decat ziua de maine? Nu mai sunt capabila sa visez cu picatura de fericire, sa vad prin ea un viitor, nu mai sunt in stare sa ii ofer tot sufletul meu si toate zambetele mele. Undeva, pe drum, ceva s-a rupt in mine si m-a lasat invalida. Fiecare cearta, fiecare lacrima, fiecare vorba aruncata, fiecare privire visatoare, fiecare intrebare, s-au adunat intr-o fericire pasiva, comoda, cu care m-am obisnuit atat incat acum nu stiu daca as putea fara ea.

E vina mea, sunt eu cea lipsita de judecata si curaj? E vina altcuiva, a ei, sau a lui? Ori sa nu fie a nimanui, sa fie o vina, asa, din principiu? Poate picatura de fericire sa fie macar o parte din ce a fost? Poate ea sa imi strecoare inapoi visele? Should I stay or should I go? As vrea sa mi se dea un raspuns fara sa trec prin aflarea lui. As vrea sa mi se dea inapoi usurinta cu care spuneam "nu", cu care aruncam un zambet si uram "La revedere, ramanem prieteni!". As vrea multe in momentul asta, as vrea sa am inapoi ce am avut, as vrea sa fiu alta si as vrea sa schimb picatura, sa o modelez asa cum vor degetele mele. Dar, la urma urmei, raman doar eu, gandurile si decizia mea. Raman doar doua inimi frante, vise destramate si un gol imens in fiecare dintre noi.

Plimbare pe o linie franta

Ziua de azi as putea sa o caracteristic printr-un singur cuvant: "nemultumire". Am fost nemultumita de cand am deschis ochii. Incepand cu ora la care i-am deschis, trecand la lipsa de cofeina, la oameni fara respect pe strada, la femei imbracate mai bine decat voi fi eu vreodata, la carti prea scumpe, ploaie, prezenta inutila la seminar, haine urate, picioare prea slabe, pana la viata prea mediocra. M-am plans de mine mie insami, m-am lamentat si am batut din picioare si am ramas acum in acelasi loc, cu aceleasi nemultumiri, cu speranta ca poate maine o sa imi treaca, ca sunt doar pitici de joi.

Lucrurile merg atat de repede in jurul meu incat nu apuc sa le urmaresc. E ca si cum ma uit la un film pe fast forward. Prin actiunea, si evenimentele, dar nu percep reactiile, vorbele, nuantele, subtilitatile. M-am saturat sa ma simt complexata, m-am saturat sa stau acasa si sa ma uit la altii, m-am saturat sa mint cand zic ca totul e bine si m-am saturat sa fac lucruri care nu sunt ale mele.

Cu toate astea incepe o noua perioada, un alt salt catre ce cred eu ca inseamna maturitate. Cel putin asa o simt, altfel nu stiu cum as putea sa numesc procesul. Familia mea sta sa se mareasca, nu numai atat, dar se indreapta spre genul de viata pe care in vremurile adolescentei mi-o imaginam ca fiind prea boema si prea departe de gandurile mele rebele si melodiile mele cu Metallica. Concluzia e ca ma simt coplesita de toate cate se intampla fara ca eu sa le dau voie. E o prostie, pana la urma, stiu asta si ma plang in continuare. Si asa sunt tot eu cea careia ma plang.

Pe langa toate prostiile astea, picatura de fericire se transforma intr-o picatura de nefericire. Daca acum ceva vreme eram dispusa sa o fortez sa ma lase, acum am ramas doar cu promisiuni de mai bine si cu o licarire vaga a stralucirii si farmecului ei de mai demult. Nu reuseste sa fie calda cand trebuie, si rece cand vreau. Face ce vrea ea, e egoista si orgolioasa, ma face sa cred ca poate sunt si alte picaturi mai mari, mai frumoase si mai durabile. Nu ma mai atrage ca inainte, nu ma mai incalzeste ca altadata si mai ales, nu ma mai face sa zambesc si sa vreau sa o vad... Poate sunt eu de vina, poate vreau prea mult si prea imposibil. Nu vreau sa ma plafonez, si nu vreau nici pe ea sa o las sa ma copleseasca in inundatii reci si interminabile. Picatura de nefericire e inca aici, inca ma vrea, zice. Sa o sa vreau si eu in continuare?

Schimbarile, bata-le vina

Nu stiu altii cum sunt, dar pentru mine toamna asta are o semnificatie speciala. Asta e toamna in care lucrurile se schimba cu adevarat, si nu doar in mintea mea, si cand altele dezvolta un fel de trecere printr-o alta usa, desi pe acelasi drum. Luandu-ma din nou de mana cu un pic de alcohol, totul se rasfrange in ganduri incontrolabile si mutari "de proportii", care nu aduc cu sine decat un amalgam de trairi confuze si multe. Toamna asta incep sa simt frigul cu tot corpul, simt fiecare picatura de ploaie pentru ca le consider pe toate ca fiind parte din scenariul schimbarii mele. Mintea imi umbla aiurea zi de zi, in fiecare minut, pe masura ce in fata mi se deruleaza liste, motive, auto incurajari, poze din viitor.

Picatura de fericire m-a facut sa tac, sa imi inghit cuvintele, "sa le inec in mare", sa le las undeva unde abia toamna aveam sa le mai gasesc. Aceeasi picatura de fericire, odata atat de simpla si de importanta, a devenit in ultima vreme un soi de ploaie rece, alternand cu ploaie calda, apoi din nou rece si tot asa. S-a transformat intr-un imprevizibil pe care am renuntat sa il rationalizez. Si-a pierdut din tarie si din stralucire, dar continua sa fie acolo. Poate va deveni altceva, poate e un alt inceput si pentru ea, poate e un alt inceput si pentru mine, nu stiu, tot ce stiu e ca nu ma mai face sa simt aceeasi admiratie si aceeasi dependenta ca altadata. Ma face sa ma indoiesc de ea, ma face sa imi fie frica de mine insami, sa ma blamez si sa zambesc fortat. Ma face sa spun cuvinte doar din obisnuinta si ma face sa nu mai vreau sa mi-o imaginez. Dar, asa cum s-a mai intamplat, ceva va aparea si va face lucrurile sa mearga inainte, cu sau fara inertie, si sa se indrepte spre acelasi scenariu neclar si sec.

Pe langa toata aceasta intamplare, apare aceeasi senzatie de frig din tot restul anului. Senzatia ca vine iarna, ca trebuie sa ma chircesc, ca tot ce fac trebuie sa fac cu scopul de a ajunge mai repede catre o sursa de caldura. Nu mai exista placerea plimbarii, nu mai exista placerea unei "guri de aer", pentru ca e prea patrunzatoare, nu mai e lejeritatea de a trece prin aer fara sentimentul ca cineva te impinge sa fugi catre cel mai apropiat calorifer. Partea buna e ca experienta m-a invatat ca se traieste si cu asemenea senzatii, chiar daca par interminabile. Deci se poate...

Un alt aspect de toamna este ca trebuie sa schimb cuibul. Mutarea aduce cu sine un adanc sentiment de melancolie si de neajutorare. E momentul de a merge mai departe, stiu, dar nu ma pot abtine sa nu privesc toate detaliile din jurul meu si sa incerc sa le absorb cu mintea, sa le ingrop undeva unde sa le pot elibera atunci cand imi va fi frig. Iara inceputuri, iara schimbari, ce naiba e cu toate ca se intampla exact atunci cand fie nu esti pregatit pentru ele, fie se intampla in asa fel incat te lasa intr-o stare de agonie continua? Nicicum nu e bine, mereu uiti ceva, mereu regreti ceva, mereu te uiti inapoi. Dar... trebuie sa fim puternici, nu-i asa, si sa nu ne lasam coplesiti de aceste nimicuri. "Totul va fi bine". Evident, de ce ar fi altfel? Timpul trece, lucrurile se schimba. Noi... mai mult sau mai putin odata cu ele. Nu stiu altii cum sunt, dar eu...

Cand unu nu e doi si nici mai multi

Pana acum doua zile eram entuziasmata, sau mai degraba linistita de faptul ca aveam sa am companie pe drumul catre capatul tarii - Cluj. Chiar imi stabilisem asa o stare de spirit echilibrata, care tindea sa se incline spre si mai bine. Cand imi aduceam aminte ca am de facut drumul ala, imi aduceam aminte rapid ca nu o sa fiu doar eu si cu valiza mea. Cele cateva zile bune s-au scurs in cea de azi, cand "a intervenit ceva" si s-au dat peste cap toate. De fapt, doar de starea mea de spirit ma interesa, pentru ca ea era cea mai importanta pe drum, nu lungimea, nu caldura, nu oamenii, ci eu si/in starea mea. Acum, starea aia s-a transformat in tristete.

M-am intristat ca de fiecare data, in 2 perechi de anotimpuri, am tot fost eu si valiza mea. Exteriorul era un lux ce nu mi l-am permis, sociabilitatea era un lucru plictisitor si fara finalitate relevanta, asa ca m-am obisnuit sa stau in mine toate alea 5 ore, sa ma asez crucis si sa incerc sa ma prefac ca sunt intr-o poveste sau intr-un film mut. Totusi, acuma mi s-a pus in fata simplu fapt ca nu o sa fiu singura, si la fel de simplu mi s-a si luat, lasandu-ma in circumstantele obisnuite si triste. Foarte bine, 5 ore sunt suficiente sa ai tot atatea revelatii, sa iti dai seama cum circula praful din compartiment si sa te bucuri cand trece cate un minut. Prostii, evident, nu te poti bucura de o monotonie de care deja ti-e lahamite. Eu una nu pot.

Lasand dramatismele la o parte, e trist de fapt sa fii singur, chiar daca te duci la plimbare sau cu trenul. Singuratatea asta o poti manipula intr-o oarecare masura, in sensul ca o poti aduce la un nivel la care sa nu iti dea lacrimile, sau nu mereu. Personal, nu am reusit sa o tin legata, ci ma intoarce pe fata si pe dos, ma imprastie si ma irita, ma debusoleaza si ma dezamageste. Trenul e complicele ei, distanta si caldura, si toate rahaturile care ma fac pe mine sa ma simt si mai singura. Sa fiti sanatosi cu totii, "karma, neh?"

Durere in picaturi

Mi-ar placea sa pot vedea durerea fizica. Primul rand, Durerea, dar si durerile care o compun. Mi le imaginez ca niste corpuri translucide, care isi schimba permanent forma si culoarea. Devin mai lungi, mai rotunde, mai tuguiate, dar nu isi pierd din puterea vizuala. Momentan, simt durerea intr-un mod constant, cu intensitate oscilanta, ca si cum incearca sa ma modeleze si ma faca sa nu mai simt nimic altceva, sa amortesc pana la moarte. Cea pe care o simt eu zilele astea e o picatura chinezeasca rafinata, plasata intr-o parte a copului pe care inevitabil, trebuie sa o atingi de fiecare data, si de fiecare data sa te ranesti si de fiecare data sa te doara.

Mi se contracta muschii fetei de fiecare data cand o simt, mi se strang dintii si pentru cateva momente, nu aud decat un vajait asurzitor care imi patrunde pana in creier si il scurtcircuiteaza iar, si iar, si iar. Totusi, dupa ce picatura s-a scurs, vine o perioada de asteptare, in care imi pandesc de dupa colt durerea, cu teama si cu lacrimi de anticipare. Dintr-o data, ma transform intr-un copil naiv si slab, care nu stie decat sa se apere de orice presupus atac la sufletul lui inca in crestere.

Ochii vad durerea cum se coloreaza in rosu, apoi in violet, si iti tasneste in fata pana te inunda. O vezi atat de clar pentru o secunda, o vezi si o simti in acelasi timp ca si cum te-ai transpune in insasi durerea, atat de vie si doar a ta. Las-o sa cada, las-o sa te ia, las-o sa tipe la tine. Da-i ce-i al ei si mergi mai departe. Stii ca nu o sa renunte, iar daca o va face, va fi doar pentru o vreme. Stii ca o sa se intoarca, la fel sau altcumva, in alta forma, cu alte culori, dar va fi tot a ta. Uneori trebuie sa o lasi sa aiba grija de tine asa cum stie ea, violent, sa te faca sa simti viata din tine prin cutite. Dupa cateva zile in care fiecare minut ti-e secerat ajungi sa nu o mai percepi pe ceva rau, ci ca pe ceva care exista in tine si caruia nu ii vezi sfarsitul. Esti invidios pe cei din jurul tau care nu o simt si nu o vad, care te compatimesc. Ai vrea sa ai si tu lejeritatea lor, si totusi.... e doar a ta. Daca nu ai avea-o, nu ai mai face diferenta si nu ai mai aprecia pacea pana la durerea viitoare. Bucura-te de fiecare razboi, fii mai bun, mai curajos, mai puternic, poate atunci macar in mintea ta vei fi tu cel care va domina.