Plimbare pe o linie franta

Ziua de azi as putea sa o caracteristic printr-un singur cuvant: "nemultumire". Am fost nemultumita de cand am deschis ochii. Incepand cu ora la care i-am deschis, trecand la lipsa de cofeina, la oameni fara respect pe strada, la femei imbracate mai bine decat voi fi eu vreodata, la carti prea scumpe, ploaie, prezenta inutila la seminar, haine urate, picioare prea slabe, pana la viata prea mediocra. M-am plans de mine mie insami, m-am lamentat si am batut din picioare si am ramas acum in acelasi loc, cu aceleasi nemultumiri, cu speranta ca poate maine o sa imi treaca, ca sunt doar pitici de joi.

Lucrurile merg atat de repede in jurul meu incat nu apuc sa le urmaresc. E ca si cum ma uit la un film pe fast forward. Prin actiunea, si evenimentele, dar nu percep reactiile, vorbele, nuantele, subtilitatile. M-am saturat sa ma simt complexata, m-am saturat sa stau acasa si sa ma uit la altii, m-am saturat sa mint cand zic ca totul e bine si m-am saturat sa fac lucruri care nu sunt ale mele.

Cu toate astea incepe o noua perioada, un alt salt catre ce cred eu ca inseamna maturitate. Cel putin asa o simt, altfel nu stiu cum as putea sa numesc procesul. Familia mea sta sa se mareasca, nu numai atat, dar se indreapta spre genul de viata pe care in vremurile adolescentei mi-o imaginam ca fiind prea boema si prea departe de gandurile mele rebele si melodiile mele cu Metallica. Concluzia e ca ma simt coplesita de toate cate se intampla fara ca eu sa le dau voie. E o prostie, pana la urma, stiu asta si ma plang in continuare. Si asa sunt tot eu cea careia ma plang.

Pe langa toate prostiile astea, picatura de fericire se transforma intr-o picatura de nefericire. Daca acum ceva vreme eram dispusa sa o fortez sa ma lase, acum am ramas doar cu promisiuni de mai bine si cu o licarire vaga a stralucirii si farmecului ei de mai demult. Nu reuseste sa fie calda cand trebuie, si rece cand vreau. Face ce vrea ea, e egoista si orgolioasa, ma face sa cred ca poate sunt si alte picaturi mai mari, mai frumoase si mai durabile. Nu ma mai atrage ca inainte, nu ma mai incalzeste ca altadata si mai ales, nu ma mai face sa zambesc si sa vreau sa o vad... Poate sunt eu de vina, poate vreau prea mult si prea imposibil. Nu vreau sa ma plafonez, si nu vreau nici pe ea sa o las sa ma copleseasca in inundatii reci si interminabile. Picatura de nefericire e inca aici, inca ma vrea, zice. Sa o sa vreau si eu in continuare?