Locul de langa perna mea

Am gasit un loc frumos, unde soarele nu apune niciodata, unde mana mea nu e niciodata singura si de unde nu vreau sa plec. Daca as putea, as face o poveste din asta, as aduna-o din toate colturile ei si as crea un glob de lumina, pe care l-as purta mereu in mana dreapta. In felul asta, nimic nu m-ar mai putea atinge si nimeni nu ar mai putea sa zica sau sa faca ceva sa imi rastoarne zambetul.

Picatura de fericire e mai lichida si mai colorata ca niciodata. Odata cu soarele din balconul meu, a adus siguranta si mai ales, m-a facut sa inteleg ca uneori, trebuie sa doara ca sa fie bine. Chiar daca sunt zile ca asta in care vinul nu face decat sa aduca la suprafata toate tristetile si neajunsurile nefericirii mele, maine stiu ca ma voi trezi cu acelasi gand - o sa fie bine. Mi se da in sfarsit sansa, timpul de a ma bucura de tot ce am, de tot ce mi se da, si de a ma mula pe fiecare anotimp al vietii mele. Picatura de fericire ma ridica si ma coboara in acelasi timp, ma duce prin cele mai adanci si necunoscute drumuri pe care am fost vreodata. Insa atata timp cat invat din asta, totul are sens, totul se leaga intr-un fir infinit de aur, pe care pot sa pasesc fara sa imi fie teama ca o sa cad.

Se intampla sa mi se faca dor de zilele in care gandurile astea nu existau. Era usor sa culeg ceva, sa arunc restul si sa merg mai departe intacta in toate simtirile. Nu existau nori, pentru ca nu isi aveau rostul, nu exista decat un circuit inchis de inceputuri si sfarsituri, in fiecare zi altele, dar la fel de seci. Acum toate astea nu mai exista, pentru ca punctele s-au transformat in pete, iar foaia a fost brusc schimbata cu una alba, imaculata.

Primavara e in mine. E acolo de cinci luni de zile si va continua sa existe, in fiecare zi mai insorita, mai coloarata si mai parfumata.

Eu sunt bine, tu?

E printre putinele dati cand pot spune, sincer si raspicat, ca "sunt foarte bine". Totul merge asa cum ar trebui, lucrurile incep sa se puna usor in miscare, sa se aseze pe ata zilelor si mai ales, incepe sa se formeze un sens.

Am reusit sa vad cum traiesc oamenii fara griji, intr-un loc unde nimic nu te poate abate de la tiparul unei vieti bune. Luxemburg-ul e un loc unde totul pare colorat si conturat dupa niste modele animate, care au scopul sa te faca sa crezi ca lumea asa ar trebui sa fie. Case frumoase, pictate unele dupa altele, cu gradini mari si verzi, campuri intinse si putine masini. Nimeni nu iti adreseaza sunete nejustificate, nimeni nu te impiedica sa stai trei ore pe un varf de piatra sa faci poze pentru ca nu ai voie si totul e curat pentru ca asa stiu ei ca trebuie si vor sa fie. O tara civilizata, in adevaratul sens, porneste in primul rand, de la oameni. Ei sunt cei care schimba, care produc o societate, si care guverneaza bunul mers al ei si al propriei vieti. Facand asta, se uita si la cel de langa ei, avand grija sa nu il deranjeze cu sunete, vorbe sau gesturi. Un orasel mic, un motoras de civilizatie.

Nu am rezistat tentatiei de a-mi lua din nou bagajul si a pleca in alta directie, pentru ca, de ce nu, macar atat sa pot face, sa adun imagini si idei, pentru ca apoi sa raman cu ele. In locul unde ma aflu acum totul tinde sa aiba o tenta mai familiara, oarecum, sa nu ma mai imbie acelasi necunoscut la fiecare pas si sa nu ma mai atinga ezitarea. Picatura de fericire e aceeasi, desi poate un pic mai afectuoasa, probabil din cauza primaverii anticipate. Oricare ar fi motivul, a fost langa mine sa rada la toate cate i-am povestit si sa ridice neajutorat buza de jos ori de cate ori contrastele sociale erau scoase la lumina.

Astazi am raspuns "sunt foarte bine, totul e in regula". M-a facut sa ma simt la fel de bine pe cat am spus-o de mai multe ori. Daca totul va continua in ritmul acesta la care ma pot inca adapta... atunci primavara va fi una cat se poate de verde si aromata. Schimbarile sunt ale mele, atata timp cat stiu sa le privesc.

Despre cum te leaga altii

Daca as stii macar o tehnica de manipulare care sa induca oamenilor pareri.... astazi ar fi fost ziua perfecta sa o aplic. Am zis mai demult de schimbari. Una dintre ele trebuia sa inceapa astazi. Problema a aparut cand brusc, elementul uman si-a dat seama ca gandeste si poate lua decizii singur. Din acel moment, astept sa i se induca, de undeva de sus, raspunsurile. Nu-i nimic, daca nu va fi el, va fi altul, dar bine ar fi, Doamne, daca nu ar trebui sa ma mai straduiesc inca o data!...

Daca ii oferi omului ce vrea de la inceput, de ce secunda aia ii pune in fata ideea de a cere si mai mult? Oamenii astia.... nu vor sa lase lucrurile sa curga nicicum... Toata ziua s-a invartit in jurul manipularii prin pret. Mai rau e cand dupa ore de razboi, tot tu esti cel care asteapta sa fie rasplatit...

Picatura de fericire azi s-a aratat mai mult decat zblobie si plina de energie si culoare. Desi a fost dubios de afectuoasa, nu pot decat sa imi concentrez toate simturile catre lichiditatea afectiunii ei, pentru ca pana la urma, tot ea e cea care imi face cele mai multe promisiuni. Cand o sa fie vara, o sa 0 adun pe varful degetului si nu o sa se piarda niciodata, pentru ca asa vreau eu. Vara o sa fie marea mea.

"Albastrul meu e al tau, la fel ca toate nuantele ochilor tai".

Aceleasi cuvinte, acelasi sentiment

Daca as putea, mi-as da mana dreapta ca despartirile sa nu mai doara. As da orice sa pot accepta ca se vor intampla din nou si din nou si din nou, pana cand fie va durea prea tare, fie nu va mai exista motivul sentimentului de vid. Vreau sa pot zambi dupa fiecare dintre ele, sau macar sa nu mi se taie respiratia. Stiu ca totul e bine, stiu ca raul nu are putere in vidul asta, dar daca asa e, de ce apare de fiecare data, cu aceeasi intensitate? Chiar daca sunt multe care au trecut si vor fi multe de acum inainte, sentimentul e acelasi, gandurile se dezbina chiar si asa. Totul pleaca in aceeasi directie, in directia unui zilnic "atat de departe".

Daca sunt reguli, vreau sa le invat. Daca sunt solutii, vreau sa ascult. Daca exista si altceva, accept. Aceeasi ochi, acelasi sentiment, acelasi loc, aceleasi vorbe, toate se intampla ca si cum ar fi normale. Oarecum sunt, insa eu nu reusesc sa le invat. De ce trairile nu sunt lasate sa se intinda, sa acapareze totul in jurul lor si sa adune culori, cuvinte, muzica, nuante? Contextul e unul prea putin suficient, dar de care nu ma pot dezice oricat as incerca. Nu pot si nu voi renunta la vidul asta, pentru ca inainte de a se produce, se intampla mereu, mereu, mereu cate o mica minune.

"Ne vedem mai tarziu", si rotile reci pleaca, luand cu ele tot ceea ceea ce ma aduna.

Mix

Setea de informatie m-a dominat astazi. Ma uitam la stiri, aflam cate ceva si dintr-o data m-am trezit cu mana pe telefon, vorbind cu 5 persoane diferite despre subiect. Eu am fost cea care i-a sunat si le-a cerut pareri, comentarii, pentru ca apoi sa descopar cu stupoare ca mi s-au dus acele minute gratuite pentru care platesc. Insa au fost minute trecute cu folos, dupa care m-am simtit daca nu mai imbogatita informational, macar mai interesata de mai mult. Pana si tata si-a dat seama ca nu am de gand sa astept, asa ca, dragul de el, s-a mutat frumusel intr-o camera retrasa a prietenilor la care era, sa ma lumineze pe mine. Am apreciat.

Picatura de fericire nu intelege de ce stresez persoanele pentru dorintele mele egoiste de cunoastere. Ea doar straluceste si vrea sa ma lumineze asa cum stie. Vrea sa fie de ajuns. Astazi nu se poate. Momentan, ma poate doar incanta cu aceleasi imagini si simtiri ca pana acum. Asta e suficient. Poate maine imi voi dori mai mult.