Daca as putea, mi-as da mana dreapta ca despartirile sa nu mai doara. As da orice sa pot accepta ca se vor intampla din nou si din nou si din nou, pana cand fie va durea prea tare, fie nu va mai exista motivul sentimentului de vid. Vreau sa pot zambi dupa fiecare dintre ele, sau macar sa nu mi se taie respiratia. Stiu ca totul e bine, stiu ca raul nu are putere in vidul asta, dar daca asa e, de ce apare de fiecare data, cu aceeasi intensitate? Chiar daca sunt multe care au trecut si vor fi multe de acum inainte, sentimentul e acelasi, gandurile se dezbina chiar si asa. Totul pleaca in aceeasi directie, in directia unui zilnic "atat de departe".
Daca sunt reguli, vreau sa le invat. Daca sunt solutii, vreau sa ascult. Daca exista si altceva, accept. Aceeasi ochi, acelasi sentiment, acelasi loc, aceleasi vorbe, toate se intampla ca si cum ar fi normale. Oarecum sunt, insa eu nu reusesc sa le invat. De ce trairile nu sunt lasate sa se intinda, sa acapareze totul in jurul lor si sa adune culori, cuvinte, muzica, nuante? Contextul e unul prea putin suficient, dar de care nu ma pot dezice oricat as incerca. Nu pot si nu voi renunta la vidul asta, pentru ca inainte de a se produce, se intampla mereu, mereu, mereu cate o mica minune.
"Ne vedem mai tarziu", si rotile reci pleaca, luand cu ele tot ceea ceea ce ma aduna.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu