Intotdeauna tind sa iau prea de buna treaba aia cum ca sanatatea-i cea mai de pret. Acuma cred ca incep sa prind de fapt sensul. Nu numai ca am o stare fizica deplorabila, dar se intampla si in cele mai nepotrivite momente. Incep sa constientizez de ce oamenii se roaga atat de mult pentru sanatate, mai mult decat pentru orice altceva. Cand esti bolnav, creste exponential sentimentul de autocompamtimire si dorinta ca toata lumea sa iti usureze boala facandu-ti servicii. Vrei sa fii consolat, sa fii mereu privit cu ochi de mielusel neajutator si vinovat din cauza asta. E sentimentul ala ca impartasesti raul tau cu altcineva, ca cineva se simte aiurea pentru ca tu te simti asa.
Mai rau e cand nu e nimeni langa tine fata de care sa iti manifesti vulnerabilitatea. In momente ca alea... nu prea ai nimic de facut decat sa iti aduci aminte de toate remediile auzite, stiute sau zvonite impotriva maladiei tale. Nu mai e amuzant sa fii slab, asa, de unul singur. Daca nu e cineva sa iti planga de mila nu mai merita sa ramai bolnav. Atunci clar trebuie sa iti revii cat mai repede, ca sa poti spune cat de rau ti-a fost si cum ai trecut tu, breaz, singur, de atacul virusilor.
Cam in situatia ma aflu si eu, singura, in fata degetelor mele si a unui binevenit Fervex. Nu imi place sa fiu bolnava, nu suport sa stiu ca ceva ma face sa nu fiu eu, chiar daca sanatoasa fiind, nu imi petrec timpul desenandu-mi contururile fiintei mele atat de neadanci. Acum imi plang de mila, pe masura ce imi creste temperatura corpului si mi se dizolva chimicalele in sange. Oricum, daca fac asta, nici nu ma ajuta, dar nici mai rau nu imi face.
Ce nu te omoara te face mai puternic. Mai putin virusii.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu