Cand lumea nu e de ajuns

Ce raspunzi atunci cand ti se rosteste "pentru totdeauna"? Cum reactionezi cand ti se ofera planuri de poveste, ani de fericire si promisiuni sincere? Te aventurezi sa spui "si eu vreau", lasandu-te purtat de scenarii perfecte sau preferi sa iti inghiti cuvintele, de frica sa nu patezi totul?...

Totdeauna e atat de mult incat nici nu pot incepe sa imi imaginez ce inseamna. Am preferat sa ma ascund in spatele unei priviri intunecate, a unui zambet si a unei imbratisari. Mi-e frica sa cred in povestile vietii mele, pentru ca stiu ca sunt atat de multe sanse sa ajung intr-o buna zi cu ele adunate intr-un colt din care nu o sa mai vad nici lumina, nici oameni, nici cuvinte... o sa raman eu cu povestile mele sparte, pe care nimeni nu o sa le mai poata repara vreodata.

Aseara am stricat basmul cuiva, printr-un lucru care pentru mine nu inseamna nimic, dar pentru celalalt a insemnat sfarsitul zilelor de glorie a unei idei constant alimentate de vise si sentimente mari. Ma simt o ticaloasa ca am facut asta, ca mi-am permis sa fac asta, dar pe de alta parte ma simt sincera ca nu mi-am asumat un loc nejustificat. Pedestalul meu se clatina, si cu el alte mici povesti, care se pierd, una cate una...

Vreau ca povestile sa fie realitate, si nu realitatea sa fie o poveste... Vreau sa visez, dar sa fiu in stare sa ma opresc pe marginea prapastiei. Vreau sa imi pot da o palma cand nu mai simt pamantul sub picioare si sa revin la ceea ce ma limiteaza - lumea si viata mea reala. Port dupa mine sacul cu perfectiuni in fiecare zi, si in fiecare zi il fac mai greu, pentru ca apoi sa mai scot din el, sa mai adun si sa mai scad. Pana cand? Pana cand o sa se goleasca de tot sau pana cand nu o sa il mai pot duce?

Acum il simt atat de greu incat ma doare.... Nu am mai scos nimic din el, ci am adunat cu fiecare picatura de fericire inca un vis. Cu totii ne purtam crucea. Zilele astea, trag dupa mine ceva in plus - prea multe vise.