Astenie

Ma gasesc coplesita de un sentiment. Acel sentiment este cel mai frumos si in acelasi timp cel mai periculos din cate exista. Embronul acestui sentiment a aparut acum mai multa vreme, iar treptat.... a crescut, s-a facut din ce in ce mai mare si mai puternic. Astazi, ma domina si ma leaga. Un sentiment ca acesta nu trebuie indepartat, ci trebuie adunat din toate colturile lui, si strans intr-o picatura de fericire. Numai asa se poate pastra intr-o forma colorata si lipsita de orice rau.

Sentimentul asta ma asteapta sa deschid ochii, ma priveste cum imi beau tacuta cafeaua si merge in dreapta mea atunci cand traversez orasul cu privirea in jos. E acolo tot timpul, ca un nod. De fapt, eu sunt un nod, asa am ajuns pentru ca asa a vrut. Zambesc cand in mintea mea apar raze, imagini si muzici, toate rasfirate printre sentimente mai mici, dar la fel de intense.

Imi da aripi, ma ridica pana undeva deasupra norilor, ma lasa sa ma bucur de soare si de lumina clara a albului. Apoi, imi taie aripa dreapta. Se amuza privindu-ma in declin si tacut intinde mana. Aripa apare din nou, ducandu-ma sus de tot. Acolo, totul pare simplu si nesfarsit.

As renunta la toate cuvintele din capul meu pentru a ma lasa la mila sentimentului. Picatura de fericire rade ca un copil, pentru ca stie de ce.

Ma adun, apoi ma imprastii iar si iar, pana ce ma voi fi transformat intr-un norisor. Infinitul e al meu.