Take Ionescu nr. 36

Afara e atat de umed si de trist incat mi-am luat timpul de mana si am pornit cu el la plimbare. Am mers pe strazi pe care nu am mai fost pana acum, am decis sa merg inainte, apoi la dreapta, apoi la stanga, apoi sa aleg, pana cand nu o sa ma mai intereseze unde sunt, pentru ca o sa fiu departe. Asta cautam, sa fiu departe de strada mea, de blocul meu, de luminile alea, de nisipul ala nenorocit de la coltul strazii. Nu stiam ca strazile sunt atat de frumoase. Si nu stiam ca locuintele oamenilor, casele lor pot avea atatea intelesuri si pot sa imi dea o stare atat de buna. De fapt, intotdeauna mi-a placut sa vad case, sa imi imaginez cine sta acolo, ce e in spate, unde sta cainele, de unde se aprinde lumina in curte. M-a fascinat personalitatea fiecarei case, cum functioneaza ea, daca e trista sau ingrijita, daca e veche sau abia construita, daca leaganul din spate mai e folosit de cineva...

Acelasi lucru l-am facut si in seara asta. M-am pierdut printre atatea case. Erau unele cu balconul din lemn, cu pavaj curat si becuri rotunde, altele cu hubloane vechi si murdare, sparte intr-un colt, cu buruieni in curte, si fara nici o lumina. Ma intrebam daca e goala sau daca e cineva batran, sau doar trist, caruia nu ii place lumina, si care trece peste timp asa cum timpul trece peste iarba din spatele curtii lui, sau poate e cineva care e atat de furios incat prefera sa lase hublourile trase, sa nu il auda nimeni. Mansarda altei case era luminata intr-un albastru sumbru, ca si cum acolo se aflau si cerul, si apa, si toate cate sunt albastre. La parter, citea la masa o fata, cu capul intre maini. Mai departe, am dat peste o casuta cu o usa moderna, si un geam colorat cu lumini de Craciun. Pe fereastra scria "Masaj". Nu parea un salon obisnuit, ci unul din acelea unde intri, si ce se intampla, ramane acolo, un loc de pierzanie, unde te asteapta si mai multe lumini obscure, ispite si greseli, unde totul e relativ, un fel de "La tiganci". Asa imi place sa cred. Toate aratau atat de diferit. Unele erau frumoase, curate, luxoase, stralucitoare, iar altele... altele erau doar acolo. Eu treceam pe langa toate, dorindu-mi sa intru in fiecare dintre ele, sa le simt, sa le gasesc povestea, si apoi sa o scriu.

Am schimbat de multe ori directia, fara sa stiu incotro ma indrept sau cat e ceasul. Si atunci am vazut-o. Stateam in fata ei, ii priveam ferestrele nemtesti si gardul transparent, intunericul din spate si intrerupatorul pentru lumina de afara. Take Ionescu nr. 36 se numea. Era atat de frumoasa incat nu imi puteam lua ochii de la ea. Inauntru, se vedeau pereti de lemn, flori pe ici pe colo, un coridor dufuz luminat si o masa intr-un colt. Unul dintre dormitoare avea draperiile trase, lasand doar un colt deschis, de unde aparea o veioza mica. Lumina era atat de galbena si de calda, incat simteam linistea inauntrului, chiar daca eram afara. Brazii din fata casei erau inalti, bogati, verzi si odihnitori. Imi imaginam umbra lor, soarele trecand prin ei. O casuta mica, fara etaj, alba si cocheta, o casuta magica. Am stat minute in sir in fata ei, privind-o, si imaginandu-mi... mi-ar fi placut sa fie casuta mea, coltisorul meu de liniste, bucatica mea de poveste.