Unul

Linistea s-a prelins din nou printre pereti, mi-a inundat casa si m-a lasat din nou in acelasi loc, pe aceeasi canapea, uitandu-ma in acelasi punct fix dintotdeauna. Soarele e mai mandru ca niciodata, insa el nu stie ca nu e de ajuns. Nu e vina lui, ci a mea. Cinci zile in care am zambit si am ras, am lasat totul departe si m-am bucurat de mine si de ceea ce mi s-a dat cu atata surprindere... S-au terminat, pentru ca asa se intampla mereu. Cu toate astea, mi le pot aminti oricand si le pot pune laolalta cu celelalte sute. Mi s-a aratat a mia oara ca lucrurile pot fi frumoase, ca nu toate zilele trebuie sa fie la fel de seci, ca pot fi ploioase, friguroase, lenese, dar fericite.

Picatura mea de fericire se face din ce in ce mai mare si mai frumoasa. In fiecare zi o aleg tot pe ea, si o imbratisez numai pe ea. Cumva, lucrurile de pana acum nu mai sunt suficiente. Cateva zile adunate printre lunile lungi nu mai duc la o resemnare blanda sau un sac de vise. Au adus cu ele alte promisiuni, alte fericiri marunte, alte cuvinte, alte zambete, doar toate cu un aer de concret, toate intr-o lumina mai puternica si mai aproape de posibil. Dintr-o data, prezentul a devenit un "provizoriu" pentru viitor. Ce e mai ciudat e ca acest viitor nu mai reprezinta ceea ce credeam inainte, ci are acum alte repere, cu totul alte limite si cu totul alte locuri. Gandurile, dorintele, sentimentele si actiunile mi se indreapta usor usor catre o directie in care imi imaginam ca ajung doar acei cativa, "alesii". Nu stiu daca scara pe care mi-o cladesc acum va fi cea pe care voi urca, sau daca o voi urca - pana unde, dar e placut sa realiezi cum un "ceva" care ti se ofera in toata splendoarea lui te schimba atat de mult. Schimbarea aduce cu ea frica, dar atunci cand e impartasita, poate totusi nu pare la fel de ucigatoare.

Totul se reduce, se aduna si se viseaza. Le jardin de papillons - acolo vreau sa ma arunc si sa uit de mine.